Moartea bunelului meu

La inmormintare

Ne trăim viaţa cum dorim. Timpul trece iar dacă nu-l folosim îl pierdem odată pentru totdeauna şi nu-l mai putem întoarce înapoi niciodată. După cum nu putem întoarce timpul înapoi nu putem întoarce nici oamenii noştri dragi care se duc pentru totdeauna. Lacrimile, cuvintele, bocitile nimic nu-i va întoarce înapoi.

Cind am aflat vestea că bunelul meu a murit nu mi-a venit sa cred. Bunelul meu pe care eu îl credeam mereu voinic si tare a plecat… repede şi fără multe cuvinte. Am hotărît să scriu un articol despre el, pentru ca sunt mândră ca am crescut în familia lui, dar şi pentru a împărtăşi cu vizitatorii acestui blog ceea ce am învăţat eu din aceast experienţă.

Din copilărie

Bunelul a fost din totdeauna un exemplu pentru mine în toate. Este persoana lânga care am crescut şi mi-am petrecut o mare parte din copilăria mea. Chiar dacă crescuse şapte copiii la casă, el le-a dat la fiecare o educaţie bună, înclusiv şi nouă, nepoţii săi, aşa că fiecare a crescut şi şi-a intemeiat propria familie.

De mică am fost întotdeauna impresionată de harnicia şi stăruinţa pe care a depus-o el pentru a-şi ţine casa în regulă şi a avea ceva de pus pe masă. Şi acum imi aduc aminte cum afară de abia se lumina de ziuă când bunelul era deja îmbrăcat şi gata de lucru. Pe noi, pentru ca eram mici, ne deranja mereu că el aprindea lumina dis de dimineaţă şi ne strica somnul, mai mereu ripostam: „Bunele, stinge lumina şi dormi, că e incă noapte afară!” El însă se îmbrăca repede şi tot repede ieşea din casa la lucru, în grădină, la animale, etc. Îl vedeam deja la prânz, venind cu ceva gustos în torbuşoară.

Seara cred că era cel mai interesant timp, de obicei el ne dădea Biblia în mâini ca s-o citim cu voce tare. „Alina, citeşte tu… în glas, că eu nu văd prea bine.” – zicea el. Astfel toţi din casă stăteau în linişte şi ascultau. Aşa am făcut eu pentru prima dată cunoştinţă cu Sfintele Scripturi, astfel într-o zi ele au ajuns să-mi schimbe viaţa într-un mod extraordinar.

Tot nenea, pentru că aşa obişnuiam noi să-l numim, m-a învăţat şi primele rugăciuni. De fapt rugăciunile au fost practic şi primile mele poezii învăţate. Cît de încăntată eram cănd după ce îi spunea o rugăciune pe care o învăţam, precum „Tatăl nostru”, „Crezul”, el mă lăuda şi uneori îmi dădea ceva pentru asta.

Când s-a început şcoala noi tot mai rar dădeam pe la bunei. Doar în vacanţe şi cîte o dată în zilele de odihnă. De fiecare dată când veneam, el ne spunea să-i aducem „zilnicul” (agenda cu note) la control. Mereu ne spunea să ne străduim la învăţătură aşa ca să ajungem oameni mari în viaţă. Ne încurja să ne iubim părinţii şi să le fim ascultători.

Cu timpul ambii bunici au început să se simtă tot mai rău, iar pentru că nu era cine să-i îngrijească, ei au decis să vândă casa bătrîneasă şi să se mute la Iaşi, la una din sorurile mamei mele, pentru că ea are o casă încăpătoare şi putea să aibă grijă de ei. Aceste circumstanţe au îngreunat mult vizitările noastre mai ales după ce s-a întrodus sistemul de vize pentru România. Văzând că nimeni nu poate veni la ei, buneii au decis să se mute la altă mătuşă din Chişinău. Acolo era în toi reparaţia şi nici acolo nu era un loc prielnic pentru ei. Au mers deja la altă mătuşă de la sudul Moldovei şi au rămas acolo pentru ceva timp. Eu fusesem la ei în fiecare loc unde se duceau, dar în ultimul an nu-i mai văzusem practic deloc. Nu am mers la ei pentru că spuneam că este departe. Acum imi dau seama căt de ieftine erau argumentele mele.

Ultimile clipe

Duminică, ziua de 8 martie. Abia se terminase serviciul divin de la biserica Sfânta Treime. Ca de obicei, mă salutăm cu cei din jurul meu, iar la un moment dat sora mea imi spune foarte agitată că a venit nenea la biserică. Eu l-a început nu am înţeles despre cine vorbeşte, iar când m-am întors să văd pe cine îmi arată am rămas încremenită. Era bunelul meu! Abia l-am cunoscut pentru că îmbătrînise mult, se schimbase foarte tare de la ultima dată când l-am văzut, cu un an şi patru luni în urmă. De multe ori îmi spuneam că trebuie să mă duc la ei dar de fiecare dată mă luam cu alte lucruri şi iutam. De aceea la biserică îmi era ruşine să mă apropii şi să-l privesc în ochi. Îmi era ruşine pentru mine, că nu m-a dus la bunelul meu îmbătrănit ci a venit el la mine ca să îşi ia rămas bun.

Pentru că vederea deja îi slăbise mult de abia putea să ne vadă pe mine, pe sora şi pe verişoara mea. Cînd ne-a cunoscut s-a bucurat nespus de mult. Nu ştia cu cine să vorbească, atăt de încîntat era, se iuta şi în stănga în dreapta poate va mai întâlni pe cineva din copiii săi. Mereu îşi cerea iertare de la noi şi ne întreba de mamele noastre, pe care nu le văzuse la fel de foarte mult timp pentru că ele sunt plecate peste hotare. Voiam să-i spun atîtea lucruri, dar în primul rând să-mi cer iertare pentru că l-am neglijat şi pentru că nu am venit la el la timp.

Am plâns mult în ziua aceea, îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru că l-am văzut dar Îl rugam pentru o şansă ca să-l mai văd încă o dată pe el şi s-o văd şi pe bunica care pentru că se simţea rău nu a putut veni la Biserică. Iar Dumnezeu m-a ascultat.

Joi, 18 martie, m-a dus la ei să-i îi văd din nou. Ambii erau foarte bucuroşi ca să ne vadă. Am stat de vorbă, bunelul însă era foarte retras de această dată. Eu nici nu bănuiam că aceasta va fi ultima dată când îl m-ai văd viu. La plecare mi-am luat rămas bun de la el, dar a fost diferit data aceasta, el m-a îmbrăţişat strîns şi m-a sărutat pe ambii obraji.

A doua zi el a decis să se ducă până la piaţă să cumpere nişte copăcei, să-i sădească ca nepoţii cînd vor mînca din ei să-şi aducă aminte de el. Pe drum când se întorcea acasă a început să tuşească foarte tare. A reuşit să ajungă pâna acasă, iar pe ultima răsflare şi-a cerut iertare de la bunica, şi a murit.

Mama mea, toate surorile şi fraţii ei au plîns mult, şi se simţeau frustraţi că nu i-au fost alături în ultimile clipe ale vieţii. Însă era prea tîrziu. Este trist că noi oamenii începem să preţuim un lucru numai după ce îl pierdem.

De fapt asta este şi lecţia pe care am învăţat-o odată cu moarte bunelului meu. Pentru că el niciodată nu se plîngea de sănătatea lui, sau de vreo boală care să-l apese, noi credeam că el va trăi şi va trăi. Însă „…nu ştiţi ce va aduce ziua de mîne! Căci ce este viaţa voastră? Nu sînteţi decît un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.”

Astăzi, 2 aprilie, nenea avea să împlinească 80 de ani. Bunelul meu a avut timp ca să ne caute să-şi ceară iertare de la fiecare, el a reuşit să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu şi să se împace cu Domnul Isus, aşa ca să meargă în cer. Prea puţini însă au acest timp şi înţeleg importanţa de a pleca de pe pământ împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Tu, care citeşti acest articol m-ai ai acest timp cel puţin pentru ziua de azi!

Anunțuri

5 gânduri despre „Moartea bunelului meu

  1. Alexei

    Citeodata o lectie ca s-o invatam ne costa mai mult decit am vrea noi sa platim… Este dureros, dar cel putin avem nadejdea ca ne vom vedea cu totii acolo sus, acasa, la TATA!
    Foarte bun articol!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s