Stajarul care se roagă

Păresimi Fericitul obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriş din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că, asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat.

În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.

Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.

Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor, cu un zgomot infernal. În urmă lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.

Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.

După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
– Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una, cu două.
– Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
– Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea, să n-o uite.
– Mai bine haide să-l lăsăm pe-ăsta! Că ne facem păcate.

Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.

Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul, însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
– Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
– Au citit ce scrie aici şi, superstiţioşi, n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
– Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
– E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
Proprietarul dădu indiferent din umeri.

O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
– Staţi mai departe, ţipă şeful, cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
– Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
– Un accident! ţipă şeful. Cu toţii, la mine!
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
– Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă?
– N-a fost vina mea, se apără beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu!
– Tu şi Dumnezeu! De când crezi, mă, în Dumnezeu?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii…

Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: „Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft”, se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. „Afară cu el din satul nostru!”. „Afară! Afară!” strigară oamenii. „Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin”.
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă, brăzdat de câte o pasăre care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşezară în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc, împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse preţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor, pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
– Păresimi, te rog, să mergem!
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s