Arhive pe categorii: Diferite

ATEI, ATEISM ȘI ORIGINEA SPECIILOR

In doar ultimii putini ani prezenta ateismului in spatiul public a luat o amploare nemaintilnita in Occident, dar mai ales in Statele Unite unde ateii au scontat succese majore in tribunale iar prezenta lor in spatiul public devine tot mai pregnanta. Despre asta intentionam sa scriem mai pe larg in lunile care urmeaza. In acelasi timp, insa, intelectualii atei publica un numar tot mai mare de carti si materiale carora media seculara le acorda un spatiu generos. Intr-o oarecare masura scrierile lor au efect. In Europa Occidentala numarul persoanelor care se declara fara Dumnezeu ori neaga existenta lui Dumnezeu e in crestere, in timp ce de cealalta parte a Atlanticului numarul ateilor inca ramine mic, dar constant. Numarul cartilor dedicate istoriei ateismului este si el in crestere. Cu toate ca de la o vreme cartile care trateaza acest subiect tind sa devina monotone si adauga tot mai putina valoare la ceea ce s-a scris deja asupra subiectului, unele dintre ele examineaza subiectul din perspective unice, ceea ce il tine pe cititor interesat in lecturarea in intregime a cartii.

O noua aparitie editoriala

Nick Spencer

Atheists. the origin of the species

O astfel de carte a fost publicata anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intriga: Atheists: The Origin of the Species („Ateii: originea speciilor”) Asa dupa cum titlul indica, Spencer examineaza originea „speciilor de atei”, afirmind inca de pe primele pagini ca ateismul nu este un monolit si nu poate fi tratat ca atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a manifestat in forme multiple, oamenii au dat ateismului intelese diferite iar cei care l-au promovat nu au fost neaparat persoane care nu au crezut in existenta lui Dumnezu sau a divinitatii. Iar unii intelectuali proeminenti occidentali, intre ei T.S. Eliot, au declarat ateismul o religie in sine, o varianta a crestinismului, un crez aparte cu un ritual specific lui. Iar daca ateismul are origini, motivul principal pentru care inca exista este existentateismului, adica a credintei in divinitate. In alte cuvinte, atita timp cit oamenii vor manifesta o credinta in Dumnezeu ori in divinitate, conchide Spencer, ateismul si ateii vor exista si ei. In acest sens, ateismul nu este original ci reactionar. Este o reactie impotriva si la adresa celor care cred in Dumnezeu.

Originile ateismului

La inceput insa, nu a fost asa. Invatam lucruri interesante despre originile ateismului in cartea lui Spencer. Ateismul era cunoscut in lumea antica.  Originile lui exacte nu sunt cunoscute, dar Biblia il mentioneaza. Vechiul Testament numeste ateii „nebuni”. („Zis-a cel nebun in inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Psalmul 14:1) Ateismul era cunoscut si in Grecia antica. Plato, ne informeaza Spencer, ne spune ca in vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima varianta e cea clasica care neaga in totalitate existenta lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neaga existanta lui Dumnezeu dar presupunea ca intre zei ori Dumnezeu si oameni nu exista nicio legatura, intre ei fiind o separare totala, unde oamenii nu sunt preocupati de zeitati iar zeitatilor nu le pasa de oameni si soarta lor. A treia forma de ateism, insa, este probabil si cea mai periculoasa: zeii sunt creati dupa chipul si asemanarea oamenilor, nu invers. Adica oamenii isi creaza dumnezei dupa imaginatiile si moravurile lor si le atribuie caractere asemanatoare oamenilor. Cartea lui Spencer este interesanta tocmai pentru ca traseaza evolutia gandirii ateiste din aceste trei perspective.

Ateismul modern

Despre un ateism modern se poate vorbi doar de 150 de ani incoace, dupa enuntarea teoriei evolutioniste si a credintei omului in puterea stiintei si a ratiunii. Daca pina acum 150 de ani oamenii asteptau salvarea (ori mantuirea) din partea lui Dumnezeu, de atunci incoace au o alternativa: stiinta si ratiunea. Acestea din urma au devenit, in Secolul XX, fundamentul secularismului si al societatii seculare. Dar sa nu ne lasam inselati, atentioneaza Spencer. Pretentia ateismului ca, asemenea lui Prometeu, a descatusat pe om de Dumnezeu, de franghiile si lanturile Bisericii, a religiei ori a credintei, spune Spencer, este o minciuna. Este un „mit”. De fapt, adauga el, ateismul are mai putin de a face cu ratiunea si stiinta si mai mult de a face cu politica. Ateismul modern a fost in primul rind o cauza politica si sociala a intelectualilor deranjati de pozitia dominanta a Bisericii in lumea occidentala. Pentru a surpa pozitia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau nevoie de o teorie care sa atraga masele si sa le intarite impotriva Bisericii. Teoria asta a fost ateismul. La inceput o forma de anticlericalism, anticlericalismul a recurs la evolutionism, ratiune si stiinta si s-a transformat intr-o doctrina mai mult sau mai putin coerenta care se numeste „ateism”. Spune Spencer: „this book argues [that] modern atheism was primarily a political and social cause, its development in Europe having rather more to do with the abuse of theologically legitimized political authority than it does with developments with science or philosophy”. (Paginile xiv si xv) („cartea asta argumenteaza ca ateismul modern a fost in principal o cauza politica si sociala, si dezvoltarea lui in Europa a avut mai mult de a face cu abuzul autoritatii politice legitimate la nivel teologic, decit cu descoperirile in stiinta si filosofie”)

Ce este ateismul?

Spencer incearca si o definitie a istoriei ateismului: „the history of atheism is best seen as a series of disagreements about the authority, the concept in which various concerns – does God exist, how do we know, how should we live and who should we obey – coalesce” („istoria ateismului e cel mai bine inteleasa ca un set de dezbateri despre autoritate, conceptia in care diverse preocupari – exista Dumnezeu, cum stim si cum sa ne traim viata si de cine sa ascultam – se suprapun”.) (Pagina xvi) In plus, Spencer numeste ateismul „a parasitic creed”, adica o „invatatura parazitica” care nu are un esafod original si se defineste nu prin ceea ce ar avea original, caci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred in Dumnezeu. Atacurile virulente impotriva credintei in Dumnezeu, a lui Dumnezeu si impotriva celor care cred in Dumnezeu au fost mereu, si inca ramin, dieta zilnica a ateismului. Nu exista varietate in manifestarile ideologice ale ateismului. Exista o limita a modalitatilor prin care se poate promova si explica fraza, banala, „nu exista Dumnezeu”. Si tocmai asta e falimentul ateismului si al secularismului cladit pe el. Ateismul pretinde sa demoleze credinta in Dumnezeu dar e incapabil sa o inlocuiasca, sa umple vidul. Din aceasta perspectiva, ateismul se afla in aceasi pozitie in care s-a aflat teismul la inceput: e mereu atacat pentru pozitiile lui subrede.

Cine e ateul?

Cititorii acestor rinduri probabil vor fi surprinsi sa afle ca ateii in Europa sunt mentionati inca din Secolul XV, iar incepind cu Secolul XVI numarul cartilor si pamfletelor care denuntau credinta in Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a crescut vertiginos. Arhivele istoriei indica ca termenii de „ateu” si „ateism” au aparut in scrierile europene pentru prima data in prima parte a Secolului XVI. Italia anului 1551 a fost descrisa de un calator englez ca „tara bolilor, a otravitilor si a ateilor”. La fel si Voltaire, in cartea lui The Sage and the Atheist („Invatatul si ateul”), scria ca in Secolul XVI Italia era „plina de atei”. Arhivele Inchizitiei spaniole mentioneaza si ele mii de cazuri de persoane arestate ori date in instanta pentru „ateism”. La inceputul Secolului XVII in Paris se estimeaza ca traiau 50.000 de atei. O carte publicata in Germania in 1713 pretindea ca ateismul in Germania a aparut in Secolul XII. La fel in Olanda, care vreme de multe veacuri a fost refugiul preferat al ateilor, infidelilor si al celor razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Anglia Secolului XVI era si ea descrisa ca o tara a „infidelilor si ateilor”. Carti publicate atunci estimau numarul „infidelilor si ateilor” in Anglia la 900.000, adica o sesime din intreaga populatie a tarii. Ateismul s-a raspindit cu rapiditate nu doar intre cei educati dar si la masele needucate. Un scriitor de pe vremea aceea numea ateismul „un virus al mintii” („a virus of the mind”).

Insa, atributiile termenilor „ateu” si „ateism” in Secolele XV-XVII erau cu totul diferite de intelesul acestor cuvinte astazi. Cuvintul „ateu” era o eticheta vulgara aplicata oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala, imoralitate, pacatosenie, ori batjocoreau invataturile Bisericii ori ale Bibliei. In alte cuvinte, erau oamenii care isi traiau viata „fara Dumnezeu”. Eticheta aceasta ar fi echivalentul, in zilele noastre, a cuvintului „depravat”. In categoria ateilor de atunci intrau betivii, adulterii, cei care batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau invataturile Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau invierea mortilor, existenta raiului ori a iadului, ori doctrina creatiei. Protestantii includeau in categoria aceasta pe Catolici si Catolicii pe Protestanti. Englezul  Nicholas Brenton, intr-o carte publicata in 1616, definea ateul ca „a danger to society, the love of vanity, the hate of charity, and the shame of humanity … The tavern is his place and his belly is his god … He knows not God, nor thinks of heaven but walks through the world as a devil toward hell” (ateul e „un pericol pentru societate, iubitor al vanitatii, uricios faptelor bune, rusinea umanitatii … taverna e locul lui si pintecele dumnezeul lui … nu cunosate pe Dumnezeu, nu se gandeste la cer si trece prin lumea asta ca diavolul spre iad…”) (Pagina 5)

Cauzele ateismului european

Interesante, insa, sunt si presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii secolelor XVI si XVII le identifica ca fiind diviziunile teologice ale acelor vremuri, scandalurile preotesti si bisericesti, profanarea lucrurilor sacre, bogatiile si prosperitatea, si filosofia. In timp, ateismul european a evoluat in directii opuse, impunind revizuirea termenului de ateu si ateism. Incepind din Secolul XVII, si mai ales XVIII, termenul a inceput sa fie atribuit in mod exclusiv celor care negau existenta lui Dumnezeu. Cartile lor, pe atunci inca publicate ilegal, au fost denuntate de Biserica, iar in 1549 Biserica Catolica a compilat un „Index al cartilor interzise”. Erau carti care nu doar denuntau existenta lui Dumnezeu, dar incurajau oamenii sa traiasca pentru moment si sa-si maximalizeze placerea fara teama de o pedeapsa eterna ori Judecata  in viata de apoi. Revolutia Protestanta, propune Spencer, a cauzat si ea proliferarea ideilor ateiste pentru ca Biserica nu mai detinea monopolul interpretarii Scripturii. Incet, aceste idei au inceput sa se suprapuna, dind nastere ateismului occidental care a precedat Revolutia franceza din Secolul XVIII, o discutie pe care sperasm sa o continuam saptamina viitoare.

Sursa: www.alianta-familiilor.ro

Anunțuri

SAME-SEX SCIENCE – Ştiinţa homosexualităţii

Multe persoane conservatoare şi religioase cred că homosexualitatea este o boală mintală cauzată exclusiv de factori psihologici sau spirituali şi că toţi homosexualii îşi pot schimba orientarea dacă doar se străduiesc suficient de tare. Această optică este criticată (pe bună dreptate) ca nefiind bazată pe realitate şi dăunătoare în efecte. Puţini însă dintre cei ce o critică sunt dispuşi să accepte faptul că literatura de specialitate şi discursul politic sunt dominate astăzi de un set diferit de falsităţi, mult mai influente, dar nu mai puţin periculoase, toate atribuite descoperirilor „ştiinţifice”.  
Ce ni se spune?
Ni se spune că homosexualii sunt la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexualii, că orientarea sexuală este stabilită biologic la naştere, că nu se poate schimba şi că încercarea de a o schimba este obligatoriu periculoasă, că relaţiile homosexuale sunt echivalente cu cele heterosexuale în ceea ce priveşte toate caracteristicile importante, şi că identitatea personală se constituie în mod adecvat şi legitim în jurul orientării sexuale. Aceste afirmaţii sunt la fel de eronate ca şi optica ridiculizată a celor conservatori, ele provenind din prezentări deformate sau incomplete a celor mai bune concluzii ale ştiinţei homosexualităţii.
Astăzi, discutăm despre atracţiile homosexuale folosind abordări bazate pe perspective ştiinţifice sociale şi biologice care sunt doar parţial susţinute de concluziile cercetărilor. Până în primele decade ale secolului XX, dezaprobarea morală a sodomiei era cea care determina poziţia publică, însă acea atitudine a fost înlocuită de un model psihiatric care vedea homosexualitatea ca fiind o boală mintală. Odată ce homosexualitatea nu a mai fost văzută ca un păcat, ci ca o boală, a fost simplu pentru ştiinţa socială să răstoarne opoziţia faţă de actele homosexuale. Studiile lui Alfred Kinsey asupra sexualităţii masculine şi feminine, publicate în 1948 şi 1953, prezentau comportamentul homosexual de diferite tipuri ca fiind normal şi surprinzător de prezent în sexualitatea umană. În 1951, Clellan Ford şi Frank Beach publicau Patterns of Sexual Behavior (Tipare ale comportamentului sexual), celebrul lor studiu privind diferitele forme de comportament sexual, inclusiv cel homosexual, pe mai mult culturi umane şi specii de animale; se sugera o „capacitate primară” foarte răspândită pentru un comportament homosexual.
Însă lovitura decisivă pentru viziunea ca boală mintală a homosexualităţii a provenit dintr-un singur studiu, realizat în 1957. Psihologul Evelyn Hooker a publicat nişte concluzii care demonstrau în mod convingător că persoanele homosexuale manifestă neapărat o inadaptare psihologică. Pe baza lucrării lui Hooker şi a concluziilor unor studii similare, în 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a schimbat clasificarea orientării sexuale ca boală mintală. (…)
  
Probleme de metodologie
O sinteză recentă a studiilor, realizată de Gary Gates de la Williams Institute, un grup de lucru de la Facultatea de Drept de la UCLA dedicat legislaţiei şi politicilor publice privind homosexualitatea, sugerează că dintre adulţii din Statele Unite, Canada şi Europa, 1,8% sunt bărbaţi şi femei bisexuali, 1,1% sunt bărbaţi homosexuali şi 0,6% sunt femei lesbiene. Această incidenţă redusă face dificilă găsirea de participanţi pentru studiile de cercetare, făcându-i pe cercetători să studieze grupuri de persoane la îndemână (cum ar fi participanţii vizibili la grupurile de lobby) care s-ar putea să nu fie reprezentativi pentru populaţia homosexuală în ansamblu. Adăugaţi la aceasta dificultatea de a defini homosexualitatea, de a stabili limite a ce înseamnă homosexualitate (cu persoane care se declară public homosexuali şi apoi abandonează homosexualitatea, cu schimbări personale ale identităţilor şi atracţiilor lor faţă de acelaşi sex) şi percepţiile în schimbare asupra dispoziţiei sociale de a accepta identităţile de homosexual sau lesbiană, şi veţi înţelege de ce este dificil a ştii când cineva studiază un eşantion cu adevărat reprezentativ al persoanelor homosexuale.
Cu această precauţie în minte, putem discuta acum despre credinţele generale care ne determină cultura. Mai întâi, sunt homosexualii la fel de sănătoşi din punct de vedere psihologic ca şi heterosexualii? Mulţi cred că da, iar declaraţiile publice ale cercetărilor ştiinţifice susţin această idee. De pildă, în 1986, în opinia-expert depusă la Curtea Supremă în cazul Bowers . Hardwick, [Nota AFR: e vorba de litigiul in care Tribunalul Supreme american a declarat constitutionale legile care incriminau sodomia] Asociaţia Americană de Psihologie (APA) afirma, în mod eronat, că „cercetările psihologice extensive realizate pe parcursul a trei decenii au stabilit în mod conclusiv că homosexualitatea nu este legată de adaptarea sau neadaptarea psihologică”. Astăzi, după 25 de ani, site-ul asociaţiei încă declară, după decenii de studii contrare, că „a fi gay este la fel de sănătos cu a fi hetero”.
Evelyn Hooker, în studiul ei din 1957, a fost atentă să respingă doar ideea că homosexualitatea este întotdeauna patologică. Ea nu a făcut niciodată afirmaţia distinctă logic că homosexualii sunt în general la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexuali. Este bine că nu a făcut asta, pentru că concluziile uniforme ale celor mai bune şi mai reprezentative cercetări arată contrariul, în ciuda câtorva rezultate disparate ale unor studii mai mici, pe eşantioane mai puţin reprezentative. Unul dintre cele mai ample studii realizate vreodată, publicat în 2001 înAmerican Journal of Public Health şi conduc de cercetători de la Harvard Medical School, concluziona că „orientarea homosexuală… este asociată cu un risc sporit de tulburări de anxietate, dispoziţie şi abuz de substanţe şi cu gânduri şi planuri de suicid”. Alte studii mai recente au indicat corelaţii similare, inclusiv studii din Olanda, una dintre cele mai tolerante societăţi la adresa homosexualităţii din lume. Depresia şi abuzul de substanţe au fost găsite în medie la 20-30% dintre persoanele homosexuale. Adolescenţii cu atracţii homosexuale prezintă gânduri şi încercări de sinucidere la o valoare dublă sau triplă faţă de ceilalţi adolescenţi. Literatura prezintă indicatori similari în ceea ce priveşte o sănătate fizică redusă.
Stigmatul social este o explicaţie frecventă, atât în studiile ştiinţifice, cât şi în presă, în ceea ce priveşte problemele psihologice sporite în rândul homosexualilor. Nu se discută despre posibilitatea ca orientarea şi tot ce implică ea să fie împotriva unui dat fundamental al rasei umane, creând astfel acele probleme. Corelaţia dintre stigmatul social şi problema psihologică este reală, însă cazul empiric că primul o generează pe a doua încă aşteaptă să fie dovedit. Totuşi, aceasta nu i-a oprit pe activişti să combată presupusul stigmat social prin etichetarea oricăror „sentimente anti-gay” ca o formă de prejudecată. Aceasta a condus la apariţia unei terminologii noi: chiar dacă este susţinută cu dovezi ştiinţifice, orice opinie care afirmă că homosexualitatea nu este o formă normală şi pozitivă de sexualitate umană reprezintă o manifestare „homofobă” şi „heterosexistă”, un simptom al „conceptelor master distructive de normalitate” (dintre care face parte şi „hetero-normalitatea”).
Este homosexualitatea stabilită biologic la naştere?  
În Occident capătă rădăcini ideea că orientarea sexuală, alături de oricare altă orientare, este deja dovedită de ştiinţă ca fiind un dat al naturii umane, determinat la nivel biologic. De ce contează această eroare – că homosexualitatea s-a dovedit că ar avea o cauză exclusiv biologică? Ea este baza de pe care se afirmă că orientarea sexuală este o caracteristică în genul rasei sau a culorii pielii, şi astfel a devenit fundamentul solicitării dreptului la căsătoria homosexuală. (…)

De fapt, există multe asemenea studii şi numeroase dovezi. Studii recente arată că factorii de familie, culturali şi de mediu contribuie la atracţiile homosexuale. Familiile destrămate, taţii absenţi, mamele în vârstă şi naşterea şi formarea în oraşe mari sunt toţi factori asociaţi cu experienţele sau atracţiile homosexuale. Chiar şi cel mai detestabil factor cauzator, abuzul sexual din perioada copilăriei, a primit recent numeroase validări ştiinţifice în sensul că reprezintă un factor parţial în cadrul unui sofisticat studiu longitudinal cu durata de 30 de ani, publicat înArchives of Sexual Behavior. Desigur, aceste variabile determină cel mult parţial o orientare homosexuală ulterioară, iar majoritatea copiilor care s-au întâlnit cu aceşti factori se formează totuşi ca heterosexuali, deşi efectele sunt totuşi reale.
A spune că variabilele psihologice şi de mediu joacă un rol în formarea homosexualităţii nu înseamnă excluderea factorului biologic, însă contribuţia acestuia nu este cea pretinsă de unii activişti homosexuali. Cele două teorii contemporane influente privind cauzele biologice se concentrează pe ordinea la naştere a fraţilor şi pe genetică; fiecare beneficiază de o anumită susţinere, însă indică nişte efecte cauzale modeste. (…)
Contrar presupunerilor multor conservatori sociali, biologia pare să joace un rol modest în determinarea orientării sexuale. Contrar presupunerilor multor progresişti sociali, variabilele psihologice şi de mediu par şi ele să joace cel puţin un rol modest în determinarea orientării sexuale. În contrast cu tonul celor dispuşi să facă afirmaţii emfatice, ceea ce încă nu ştim despre cauzalitatea orientării sexuale înseamnă mult mai mult decât ceea ce începem să ştim. Iar faptul că orientarea sexuală reprezintă produsul complex şi misterios al interacţiunii unor variabile biologice şi psihologice nu corespunde afirmaţiei că orientarea sexuală ar fi ca şi culoarea pielii, stabilită la naştere sau la concepţie. Şi, contrar sugestiilor unora, prezenţa unei anumite influenţe biologice nu dovedeşte deloc că schimbarea orientării sexuale ar fi imposibilă. Unul dintre cei mai buni experţi în genetica comportamentală, Thomas Bouchard, a precizat clar că „una dintre cele mai nefericite reinterpretări ale coeficientului de heritabilitate este aceea că acesta ar furniza un indiciu asupra maleabilităţii acelei trăsături (adică, cu cât este mai ridicată heritabilitatea, cu atât este mai puţin influenţabilă trăsătura prin intervenţia mediului înconjurător).” (…) 
 
A stabilit ştiinţa că orientarea sexuală nu se poate schimba? 
Zeci de lucrări de specialitate apărute în presă, între 1940 şi începutul anilor 1970, anunţau că o parte considerabilă dintre cei ce voiau să renunţe la orientarea homosexuală chiar se schimbau într-o anumită măsură. Însă, începând din anii 1980, rareori au mai apărut asemenea informaţii într-o publicaţie de specialitate. Şi-a schimbat ştiinţa direcţia şi a dovedit că schimbarea e imposibilă? Nu chiar.
Cu siguranţă, în ultima vreme nu prea s-au mai făcut studii asupra posibilităţii schimbării. Eliminarea, în 1973, a homosexualităţii din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Bolilor Mintale a schimbat atât mediul politic din cadrul asociaţiilor de specialitate, cât şi finanţarea disponibilă pentru asemenea cercetări. Mulţi academicieni nu au mai avut nici o motivaţie să studieze acest fenomen, pe lângă suficient motive politice de a nu o mai face. Mai mult, cercetările anterioare sunt astăzi eliminate ca fiind inadecvate. Site-ul APA a afirmat timp de mulţi ani că pretenţiile că orientarea sexuală se poate schimba „sunt insuficient documentate. De exemplu, rezultatele tratamentului nu sunt urmărite şi nici raportate pe o perioadă de timp care ar fi standard pentru testarea valabilităţii unei intervenţii psihologice.”
Această critică a căpătat cea mai cristalizată formă în raportul Grupului de Lucru al APA din 2009 asupra eforturilor de schimbare a orientării sexuale. Acei cercetători au stabili nişte standarde extraordinare de rigoare metodologică atunci când au căutat ceea ce ei considerau a fi un studiu ştiinţific asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale, o mutare care a condus la calificarea a numai şase studii din zeci care meritau o examinare îndeaproape. La rândul lor, aceste studii au fost respinse dintr-o varietate de motive, grupul rămânând în final fără concluzii credibile, după standardele lor, care să documenteze eficacitatea terapiilor de schimbare a orientării sexuale. După ce au respins aceste terapii pe motivul lipsei validării empirice, grupul a recomandat terapia pentru acceptarea homosexualităţii, deşi admiteau că şi acesteia îi lipsea acelaşi tip de validare empirică.
În absenţa dovezilor, o procedură ştiinţifică rezonabilă ar fi admiterea propriei ignoranţe. Membrii grupului de lucru al APA au spus că analiza lor a stabilit că „schimbarea de durată a orientării sexuale a cuiva este rară” şi „că este improbabil ca persoanele să îşi poată reduce atracţiile homosexuale sau să-şi crească atracţiile heterosexuale prin terapiile de schimbare.” S-au făcut însă şi afirmaţii mai categorice. La întrebarea „Poate terapia să schimbe orientarea sexuală?”, site-ul de relaţii publice al APA a răspuns timp de mulţi ani Nu, insistând că homosexualitatea „nu se poate schimba”. A dovedit ştiinţa aşa ceva? Deloc; în schimb, scepticii au respins dovezile schimbării pe motiv că acele studii nu sunt corecte din punct de vedere metodologic – după nişte standarde create instantaneu şi artificial.

Este orientarea sexuală fixă?
Împreună cu Mark Yarhouse de la Regent University, am studiat recent persoane care doreau să-şi schimbe orientarea sexuală. Am evaluat orientările sexuale şi nivelurile de tulburare psihologică la 98 de persoane (72 bărbaţi, 26 femei) care încercau să-şi schimbe orientarea sexuală colaborând cu asociaţii afiliate cu Exodus International, începând de la iniţierea procesului şi urmărindu-i timp de şase-şapte ani, cu cinci evaluări independente suplimentare. Setul iniţial de concluzii a fost publicat în cartea Ex-Gays?, iar ultima formă a concluziilor în Journal of Sex and Marital Therapy.
Dintre cei 61 de subiecţi care au finalizat studiul, 23% au raportat un succes sub forma „conversiei” la orientarea şi funcţionarea heterosexuală, în timp ce 30% au raportat că puteau să aibă acum o viaţă castă şi că nu se mai identificau ca având o orientare homosexuală. Pe de alt parte, 20% au raportat că renunţă şi că îmbrăţişează o orientare complet homosexuală, iar restul de 27% au continuat procesul de schimbare, cu  rezultate limitate şi nesatisfăcătoare. În medie, s-a raportat o reducere statistic semnificativă a orientării homosexuale în cadrul eşantionului, cu o creştere mică dar totuşi semnificativă a atracţiilor heterosexuale. S-a constatat că încercarea de schimbare a orientării sexuale nu a condus în general la creşterea problemelor psihologice; într-adevăr, studiul a identificat îmbunătăţiri semnificative reduse la nivelul problemelor psihologice asociate cu aceste terapii. Şi da, avem şi noi aceleaşi probleme pe care le-am criticat la alţii, însă am spus în repetate rânduri că, în măsura în care eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru cei ce caută schimbarea din rândul homosexualilor religioşi, acestea sunt nişte estimări optimiste ale rezultatelor.
Concluzionez că orientarea homosexuală este, contrar presupusului consens, schimbabilă uneori. „Homosexualitatea” este un fenomen cu multe faţete; există mai multe tipuri de homosexualităţi, unele probabil mai maleabile decât altele. Nu toate intervenţiile sunt la fel; nu toţi specialiştii sunt la fel de pregătiţi. Probabil cel mai important, cei ce caută o schimbare diferă în ceea ce priveşte intensitatea motivaţiei, resursele şi contextul în care încearcă să se schimbe. Majoritatea celor ce caută o schimbare şi majoritatea celor ce chiar reuşesc să obţină un anumit nivel de schimbare sunt persoane religioase, iar aceste persoane care cred într-un Dumnezeu care intervine în viaţa lor sunt integrate în comunităţi şi sunt motivate de înţelegerea a cine sunt ei ca persoană în faţa lui Dumnezeu. Este de mirare că o persoană fără asemenea resurse reuşeşte să obţină o schimbare a orientării sexuale.

Sunt relaţiile homosexuale echivalente cu cele heterosexuale?
În decizia sa prin care a anulat Propunerea 8, [Nota AFR: amendamentul constitutional votat de crestinii din California care interzice casatoriile intre persoane de acelasi sex] judecătorul Vaughn Walker a citat poziţia Letitiei Peplau, psiholog la UCLA, care afirma că „în ciuda stereotipurilor care sugerează că homosexualii şi lesbienele nu pot forma  relaţii stabile, de fapt cuplurile homosexuale nu pot fi deosebite de cuplurile heterosexuale în ceea ce priveşte calitatea şi stabilitatea relaţiilor”. Poziţia APA în acest caz a afirmat în mod similar că „cercetările empirice demonstrează că aspectele psihologice şi sociale ale relaţiilor oficializate dintre partenerii de acelaşi sex sunt similare celor ale parteneriatelor heterosexuale.” Această poziţie se bazează pe o cercetare din 2007 asupra relaţiilor homosexuale, realizată de L. Peplau şi A. W. Fingerhut.
Din nou, vorbim şi aici despre problema reprezentativităţii eşantionului, aspect pe care Peplau şi Fingerhut îl tratează cu o nefericită superficialitate. De regulă, cei doi se lansează în discuţii despre diferitele caracteristici ale perechilor homosexuale, fără a afirma clar că studiile pe care le invocă ei nu examinează eşantioane reprezentative. Oferă doar nişte sugestii neclare că studiile pe care se bazează ar putea fi nereprezentative şi deci posibil părtinitoare. De asemenea, cei doi admit posibilitatea ca perechile homosexuale să îşi ajusteze răspunsurile pentru a da bine.
Chiar şi aşa, din studiul lui Peplau şi Fingerhut transpar unele diferenţe de „non-echivalenţă” între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale. Ei menţionează un studiu amplu care a constatat că 28 la sută dintre lesbiene făcuseră sex în afara relaţiei lor principale – comparabil cu 21 la sută dintre femeile aflate într-o relaţie cu bărbaţi şi 26 la sută dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie cu femei. Spre deosebire, 82 la sută dintre bărbaţii homosexuali făcuseră sex cu alţii pe lângă partenerii lor principali. În orice mod am interpreta această diferenţă şocantă privind monogamia sexuală, că ar fi o diferenţă stilistică sau un indiciu a ceva mai profund, o asemenea concluzie subminează serios ideea echivalenţei.
 
Instabilitate relationala
Stabilitatea este o caracteristică relaţională cu o relevanţă directă privind tipurile de aspecte funcţionale intrinseci, de pildă, pentru evaluarea unei adopţii. Cum arată echivalenţa în acest domeniu? Peplau şi Fingerhut citează un studiu care găsea că, pe o durată de cinci ani, 7 la sută dintre cuplurile heterosexuale căsătorite se despart, comparativ cu 14 la sută dintre perechile homosexuale coabitante şi 16 la sută dintre cele lesbiene. De asemenea, ei discută, fără a menţiona cifrele specifice, un studiu mai reprezentativ din Norvegia şi Suedia, care au legalizat parteneriatele homosexuale în anii 1990, anunţând că „rata despărţirii în primii cinci ani de la oficializarea relaţiei este mai ridicată la perechile homosexuale decât la căsătoriile heterosexuale, perechile de lesbiene prezentând cele mai ridicate valori la factorul despărţire”. Maniera lor de prezentare diminuează amploarea concluziilor reale, care arată că relaţiile homosexuale masculine au cu 50% mai multe şanse să se destrame decât căsătoriile heterosexuale, în timp ce relaţiile lesbiene au cu 167% mai multe şanse să se rupă decât căsătoriile heterosexuale. E ciudat că ei nu menţionează cifrele concrete.
O confuzie frecventă în acest domeniu se poate ilustra prin incidenţa atracţiilor homosexuale la copiii crescuţi în case de homosexuali. Prezentând aceste cercetări, Gregory Herek, psiholog specializat pe studiul homosexualităţii, arată că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali.” Tehnic, el are dreptate. Termeni ca „marea majoritate” sunt deseori folosiţi în literatura pe acest domeniu pentru a ascunde tendinţele probabilistice ale datelor. Puţinele cercetări care există sugerează incidenţe crescute ale orientării homosexuale la copiii acestor perechi, în timp ce sinteza mea informală ar fi aceea că a fi crescut de părinţi homosexuali triplează sau cvadruplează incidenţa atracţiilor homosexuale. S-ar putea să fie adevărat din punct de vedere tehnic că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali”, însă simplul fapt că eşti crescut de părinţi homosexuali îşi creşte şansele de a avea atracţii homosexuale de la 2 la 8 la sută, restul de 92% fiind totuşi heterosexuali. O creştere de patru ori e însă un efect considerabil din punct de vedere statistic.
A dovedit ştiinţa că identitatea homosexuală este una pozitivă şi legitimă? Unii ar spune că da. Psihologii Phillip Hammack şi Eric Windell de la University of California afirmă că o schimbare considerabilă a „repoziţionat prezentarea ştiinţifică a homosexualităţii de la boală la varietate” şi că homosexualitatea trebuie prezentată ca „o identitate minoritară legitimă, similară rasei sau etniei.” Grupul de lucru al APA asupra terapiilor de schimbare declara în 2009 că „atracţiile, comportamentul şi orientările homosexuale în sine reprezintă variante normale şi pozitive ale sexualităţii umane”.
Declaraţii că homosexualitatea este „normală”, „pozitivă” şi „legitimă” par a fi rezultatul unor judecăţi valorice, nu al unei ştiinţe obiective. În poziţia APA privind Propunerea 8 se afirmă că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială pe baza acelor atracţii, a comportamentelor care le exprimă pe acestea şi a apartenenţei la o comunitate alături de alţii care le împărtăşesc şi ei”. Într-adevăr, sunt persoane care îşi organizează viaţa în jurul orientării lor sexuale. Însă a spune pentru toţi oamenii că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială” este ceva diferit, atât conceptual, cât şi ştiinţific. Nu mă pot gândi la date suficient de ample care să susţină această afirmaţie. Şi cum stabileşte ştiinţa că o asemenea fundamentare a identităţii personale este „pozitivă”?
Ştiinţa poate contribui cu dovezi de valoare în ceea ce priveşte asocierea acestor identităţi cu anumite realităţi funcţionale măsurabile ale vieţii, de pildă dacă acele persoane au parte de un nivel sporit de tulburări emoţionale, dacă raportează o stimă de sine comparabilă că ceilalţi şi aşa mai departe. Însă, cum a devenit ştiinţa arbitrul care decide ce este pozitiv? Acest lucru se poate întâmpla, chiar cum sugerează Hammack şi Windell, printr-o schimbare de paradigmă în cadrul disciplinei, o decizie a psihologilor practicieni de a îmbrăţişa „prezentarea homosexualităţii ca o minoritate”. Poate însă ştiinţa empirică să stabilească orientarea homosexuală ca pe „o identitate minoritară legitimată” sau orientarea sexuală ca pe un fundament pentru construirea sinelui? Nu prea văd cum… (…)
După cum nota teologul Don Browning, psihologia „nu poate evita orizontul metafizic şi etic.” Analiza completă a naturii persoanei include întotdeauna trecerea dincolo de analiza vieţii umane, către o evaluare mai amplă a unei caracteristici sau alteia, a unui fenomen sau altuia, a unui rezultat sau altuia. Ştiinţele sociale nu conţin în ele resursele adecvate pentru a discerne între diferitele moduri conflictuale de înţelegere a binelui. Cercetătorii individuali, păşind dincolo de limitele lor profesionale, pot declara orientarea homosexuală ca pozitivă, normală şi legitimă, însă ştiinţa nu poate face asemenea aprecieri. Asemenea decizii ţin de domeniul religiei, teologiei şi filosofiei. Afirmaţiile pereche că ştiinţa a stabilit finalmente că orientarea sexuală este fundamentul identităţii umane şi că psihologia ca ştiinţă decide legitimitatea unei asemenea afirmaţii sunt absolut forţate. (…)
AFR va recomanda si situl www.christianethics.org.Informaţii suplimentare în limba română despre cercetarea şi terapia homosexualităţii puteţi găsi la www.homosexualitate.ro.

„Vodka… Vodka”

“Dacă nu avem ce cânta, să facem măcar ceva!” ăsta era primul gând care mi-a venit în minte după ce am umărit cu mare dezgust un video clip la televizor. Este vorba de un cântec “Vodka, Vodka” înterpretat de formaţia TNT. Tot cântecul două fete cânta în faţa unui bătrân, “ You gave me vodka”(Tu mi-ai dat vodka), “Vodka, vodka ia liubliu tebea” Şi aşa tot cântecul. Mare filosofie şi inspiraţie, care te lasă fără cuvinte.

Lumea showbiz-ului a avut din totdeauna tendinţe diferite şi pe toate gusturile, uneori mai exagarate alte ori demodate, însă nu se merită să atragi atenţia publicului în aşa fel. Când spun asta mă refer la faptul că vedetele caută întotdeauna ceva nou ca să împresioneze şi să pără deferit de alţii, indiferent de preţul pe care-l plătesc. Dacă totuşi faci muzică atrage publicul cu calitatea pieselor, cuvintelor şi nu în ultimul rând clipurilor video. Cât ţine de piesa fetelor de la TNT, este sub orice nivel atît muzical cât şi moral. Îmi pare rău pentru ele.

Nu ma voi clatina niciodata!Oare?

De multe ori ni se pare că suntem foarte puternici, dar uităm ca atunci suntem practic cei mai vulnerabili. Am gasit acest devoţional şi m-am gândit că ne poate fi de folos în această zi.

„Cand imi mergea bine,ziceam: „Nu ma voi clatina niciodata!”Doamne prin bunavointa Ta ma asezasei pe un munte tare…dar Ti-ai ascuns Fata,si m-am turburat” Psalmul 30:6,7. Poate ai crezut vreo data ca prin intelepciunea ta ai ajuns sa ai de toate si sa-ti mearga bine,ca poti pune capul pe perna linistit si poti dormi toata noaptea,ca poti manca la masa fara ca mancarea sa-ti intre cu noduri. Poate te gandesti si azi ca ai stiut cand sa taci si cand sa vorbesti, sau poate gandesti ca ai stiut cand sa investesti sau cand sa-ti strangi provizii. Continuare

Act de marsturbare în transport public

Recent o bună prietenă a mea mi-a povestit cum într-o după amiază a avut marele ghinion să surprindă un bărbat întimp ce se masturba în transpot public. Poate nu observa nimic dacă nu era vecina de scaun al respectivului. Văzind aceasta ea s-a sculat imediat de pe scaun şi a mers spre ieşire. Barbatul s-a sculat şi el şi a coborât. Ea rămase în maxi taxi dar s-a speriat la culme.

Iată zilele în care am ajuns, să nu ştii ce-ţi poate aduce ziua. S-a făcut mare zarvă cu privire scoaterea panourile publicitare cu fete aproape goale însă prea puţin s-a întreprins. Îmi aduc aminte şi acum de răspunsul primarului de Chisinau, Dorin Chirtoacă, când a fost întrebat cu privire la panourile publicitare cu catacter indecent: „Ce frumos şi lui Dumnezeu îi place!” Lui Dumnezeu nu-i place imoralitatea şi niciodată nu i-a placut.

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni 4:3-5)

Dacă eşti prins în acest păcat vreau să-ţi recomand cîteva articole care te vor ajuta să scapi de el.

Sandra Bullock ia Oscar-ul 2010 pentru cea mai bună actriţă

M-am bucurat nespus de mult când am aflat ca Sandra Bullock a câştigat un oscar pentru cea mai bună actriţă pentru rolul jucat în filmul „The Blind Side”. Ea a jucat rolul Leigh Ann-ei Tuohys care aduce în casa ei un tânăr de culoare, gigant după mărimi, fără adăpost şi sub-educat.

Sandra Bullock a jucat acest rol pe cât de poate de bine: „Este un moment ce se întâmplă prima dată în viaţă mea şi eu vreu să le mulţumesc familiei Tuohys care mi-au permis să joc acest rol, a unei mame care are grijă de copiii indiferent de locul de unde provin ei şi culoare lor” a mărturisit cu lacrimi Sandra când s-a ridicat pe scena pentru aşi ridicat premiul. Leigh Ann Tuohys a fost imitată foarte bine, iar gestul ei merită toate premiile oscar şi nu numai.

Datorită grijei acestei familii şi eforturilor proprii acest tânăr ajunge să fie unul din cei mai buni jucători de fotbal american. Eu vă recomand să vizionaţa acest film te face să te gândeşti mai mult la cei din jurul tău şi doar la nevoile tale.

Alţi câştigători au fost:
Cea mai bună actriţă: Sandra Bullock (The Blind Side)
Cea mai bună actriţă într-un rol secundar: Mo’Nique (Precious)
Cel mai bun actor: Jeff Bridges (Crazy Heart)
Cel mai bun actor într-un rol secundar: Christoph Waltz (Inglorious Basterds)
Cel mai bun film: The Hurt Locker
Cel mai bun regizor: Kathryn Bigelow (The Hurt Locker)