Arhive pe categorii: Homosexualitate

SAME-SEX SCIENCE – Ştiinţa homosexualităţii

Multe persoane conservatoare şi religioase cred că homosexualitatea este o boală mintală cauzată exclusiv de factori psihologici sau spirituali şi că toţi homosexualii îşi pot schimba orientarea dacă doar se străduiesc suficient de tare. Această optică este criticată (pe bună dreptate) ca nefiind bazată pe realitate şi dăunătoare în efecte. Puţini însă dintre cei ce o critică sunt dispuşi să accepte faptul că literatura de specialitate şi discursul politic sunt dominate astăzi de un set diferit de falsităţi, mult mai influente, dar nu mai puţin periculoase, toate atribuite descoperirilor „ştiinţifice”.  
Ce ni se spune?
Ni se spune că homosexualii sunt la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexualii, că orientarea sexuală este stabilită biologic la naştere, că nu se poate schimba şi că încercarea de a o schimba este obligatoriu periculoasă, că relaţiile homosexuale sunt echivalente cu cele heterosexuale în ceea ce priveşte toate caracteristicile importante, şi că identitatea personală se constituie în mod adecvat şi legitim în jurul orientării sexuale. Aceste afirmaţii sunt la fel de eronate ca şi optica ridiculizată a celor conservatori, ele provenind din prezentări deformate sau incomplete a celor mai bune concluzii ale ştiinţei homosexualităţii.
Astăzi, discutăm despre atracţiile homosexuale folosind abordări bazate pe perspective ştiinţifice sociale şi biologice care sunt doar parţial susţinute de concluziile cercetărilor. Până în primele decade ale secolului XX, dezaprobarea morală a sodomiei era cea care determina poziţia publică, însă acea atitudine a fost înlocuită de un model psihiatric care vedea homosexualitatea ca fiind o boală mintală. Odată ce homosexualitatea nu a mai fost văzută ca un păcat, ci ca o boală, a fost simplu pentru ştiinţa socială să răstoarne opoziţia faţă de actele homosexuale. Studiile lui Alfred Kinsey asupra sexualităţii masculine şi feminine, publicate în 1948 şi 1953, prezentau comportamentul homosexual de diferite tipuri ca fiind normal şi surprinzător de prezent în sexualitatea umană. În 1951, Clellan Ford şi Frank Beach publicau Patterns of Sexual Behavior (Tipare ale comportamentului sexual), celebrul lor studiu privind diferitele forme de comportament sexual, inclusiv cel homosexual, pe mai mult culturi umane şi specii de animale; se sugera o „capacitate primară” foarte răspândită pentru un comportament homosexual.
Însă lovitura decisivă pentru viziunea ca boală mintală a homosexualităţii a provenit dintr-un singur studiu, realizat în 1957. Psihologul Evelyn Hooker a publicat nişte concluzii care demonstrau în mod convingător că persoanele homosexuale manifestă neapărat o inadaptare psihologică. Pe baza lucrării lui Hooker şi a concluziilor unor studii similare, în 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a schimbat clasificarea orientării sexuale ca boală mintală. (…)
  
Probleme de metodologie
O sinteză recentă a studiilor, realizată de Gary Gates de la Williams Institute, un grup de lucru de la Facultatea de Drept de la UCLA dedicat legislaţiei şi politicilor publice privind homosexualitatea, sugerează că dintre adulţii din Statele Unite, Canada şi Europa, 1,8% sunt bărbaţi şi femei bisexuali, 1,1% sunt bărbaţi homosexuali şi 0,6% sunt femei lesbiene. Această incidenţă redusă face dificilă găsirea de participanţi pentru studiile de cercetare, făcându-i pe cercetători să studieze grupuri de persoane la îndemână (cum ar fi participanţii vizibili la grupurile de lobby) care s-ar putea să nu fie reprezentativi pentru populaţia homosexuală în ansamblu. Adăugaţi la aceasta dificultatea de a defini homosexualitatea, de a stabili limite a ce înseamnă homosexualitate (cu persoane care se declară public homosexuali şi apoi abandonează homosexualitatea, cu schimbări personale ale identităţilor şi atracţiilor lor faţă de acelaşi sex) şi percepţiile în schimbare asupra dispoziţiei sociale de a accepta identităţile de homosexual sau lesbiană, şi veţi înţelege de ce este dificil a ştii când cineva studiază un eşantion cu adevărat reprezentativ al persoanelor homosexuale.
Cu această precauţie în minte, putem discuta acum despre credinţele generale care ne determină cultura. Mai întâi, sunt homosexualii la fel de sănătoşi din punct de vedere psihologic ca şi heterosexualii? Mulţi cred că da, iar declaraţiile publice ale cercetărilor ştiinţifice susţin această idee. De pildă, în 1986, în opinia-expert depusă la Curtea Supremă în cazul Bowers . Hardwick, [Nota AFR: e vorba de litigiul in care Tribunalul Supreme american a declarat constitutionale legile care incriminau sodomia] Asociaţia Americană de Psihologie (APA) afirma, în mod eronat, că „cercetările psihologice extensive realizate pe parcursul a trei decenii au stabilit în mod conclusiv că homosexualitatea nu este legată de adaptarea sau neadaptarea psihologică”. Astăzi, după 25 de ani, site-ul asociaţiei încă declară, după decenii de studii contrare, că „a fi gay este la fel de sănătos cu a fi hetero”.
Evelyn Hooker, în studiul ei din 1957, a fost atentă să respingă doar ideea că homosexualitatea este întotdeauna patologică. Ea nu a făcut niciodată afirmaţia distinctă logic că homosexualii sunt în general la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexuali. Este bine că nu a făcut asta, pentru că concluziile uniforme ale celor mai bune şi mai reprezentative cercetări arată contrariul, în ciuda câtorva rezultate disparate ale unor studii mai mici, pe eşantioane mai puţin reprezentative. Unul dintre cele mai ample studii realizate vreodată, publicat în 2001 înAmerican Journal of Public Health şi conduc de cercetători de la Harvard Medical School, concluziona că „orientarea homosexuală… este asociată cu un risc sporit de tulburări de anxietate, dispoziţie şi abuz de substanţe şi cu gânduri şi planuri de suicid”. Alte studii mai recente au indicat corelaţii similare, inclusiv studii din Olanda, una dintre cele mai tolerante societăţi la adresa homosexualităţii din lume. Depresia şi abuzul de substanţe au fost găsite în medie la 20-30% dintre persoanele homosexuale. Adolescenţii cu atracţii homosexuale prezintă gânduri şi încercări de sinucidere la o valoare dublă sau triplă faţă de ceilalţi adolescenţi. Literatura prezintă indicatori similari în ceea ce priveşte o sănătate fizică redusă.
Stigmatul social este o explicaţie frecventă, atât în studiile ştiinţifice, cât şi în presă, în ceea ce priveşte problemele psihologice sporite în rândul homosexualilor. Nu se discută despre posibilitatea ca orientarea şi tot ce implică ea să fie împotriva unui dat fundamental al rasei umane, creând astfel acele probleme. Corelaţia dintre stigmatul social şi problema psihologică este reală, însă cazul empiric că primul o generează pe a doua încă aşteaptă să fie dovedit. Totuşi, aceasta nu i-a oprit pe activişti să combată presupusul stigmat social prin etichetarea oricăror „sentimente anti-gay” ca o formă de prejudecată. Aceasta a condus la apariţia unei terminologii noi: chiar dacă este susţinută cu dovezi ştiinţifice, orice opinie care afirmă că homosexualitatea nu este o formă normală şi pozitivă de sexualitate umană reprezintă o manifestare „homofobă” şi „heterosexistă”, un simptom al „conceptelor master distructive de normalitate” (dintre care face parte şi „hetero-normalitatea”).
Este homosexualitatea stabilită biologic la naştere?  
În Occident capătă rădăcini ideea că orientarea sexuală, alături de oricare altă orientare, este deja dovedită de ştiinţă ca fiind un dat al naturii umane, determinat la nivel biologic. De ce contează această eroare – că homosexualitatea s-a dovedit că ar avea o cauză exclusiv biologică? Ea este baza de pe care se afirmă că orientarea sexuală este o caracteristică în genul rasei sau a culorii pielii, şi astfel a devenit fundamentul solicitării dreptului la căsătoria homosexuală. (…)

De fapt, există multe asemenea studii şi numeroase dovezi. Studii recente arată că factorii de familie, culturali şi de mediu contribuie la atracţiile homosexuale. Familiile destrămate, taţii absenţi, mamele în vârstă şi naşterea şi formarea în oraşe mari sunt toţi factori asociaţi cu experienţele sau atracţiile homosexuale. Chiar şi cel mai detestabil factor cauzator, abuzul sexual din perioada copilăriei, a primit recent numeroase validări ştiinţifice în sensul că reprezintă un factor parţial în cadrul unui sofisticat studiu longitudinal cu durata de 30 de ani, publicat înArchives of Sexual Behavior. Desigur, aceste variabile determină cel mult parţial o orientare homosexuală ulterioară, iar majoritatea copiilor care s-au întâlnit cu aceşti factori se formează totuşi ca heterosexuali, deşi efectele sunt totuşi reale.
A spune că variabilele psihologice şi de mediu joacă un rol în formarea homosexualităţii nu înseamnă excluderea factorului biologic, însă contribuţia acestuia nu este cea pretinsă de unii activişti homosexuali. Cele două teorii contemporane influente privind cauzele biologice se concentrează pe ordinea la naştere a fraţilor şi pe genetică; fiecare beneficiază de o anumită susţinere, însă indică nişte efecte cauzale modeste. (…)
Contrar presupunerilor multor conservatori sociali, biologia pare să joace un rol modest în determinarea orientării sexuale. Contrar presupunerilor multor progresişti sociali, variabilele psihologice şi de mediu par şi ele să joace cel puţin un rol modest în determinarea orientării sexuale. În contrast cu tonul celor dispuşi să facă afirmaţii emfatice, ceea ce încă nu ştim despre cauzalitatea orientării sexuale înseamnă mult mai mult decât ceea ce începem să ştim. Iar faptul că orientarea sexuală reprezintă produsul complex şi misterios al interacţiunii unor variabile biologice şi psihologice nu corespunde afirmaţiei că orientarea sexuală ar fi ca şi culoarea pielii, stabilită la naştere sau la concepţie. Şi, contrar sugestiilor unora, prezenţa unei anumite influenţe biologice nu dovedeşte deloc că schimbarea orientării sexuale ar fi imposibilă. Unul dintre cei mai buni experţi în genetica comportamentală, Thomas Bouchard, a precizat clar că „una dintre cele mai nefericite reinterpretări ale coeficientului de heritabilitate este aceea că acesta ar furniza un indiciu asupra maleabilităţii acelei trăsături (adică, cu cât este mai ridicată heritabilitatea, cu atât este mai puţin influenţabilă trăsătura prin intervenţia mediului înconjurător).” (…) 
 
A stabilit ştiinţa că orientarea sexuală nu se poate schimba? 
Zeci de lucrări de specialitate apărute în presă, între 1940 şi începutul anilor 1970, anunţau că o parte considerabilă dintre cei ce voiau să renunţe la orientarea homosexuală chiar se schimbau într-o anumită măsură. Însă, începând din anii 1980, rareori au mai apărut asemenea informaţii într-o publicaţie de specialitate. Şi-a schimbat ştiinţa direcţia şi a dovedit că schimbarea e imposibilă? Nu chiar.
Cu siguranţă, în ultima vreme nu prea s-au mai făcut studii asupra posibilităţii schimbării. Eliminarea, în 1973, a homosexualităţii din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Bolilor Mintale a schimbat atât mediul politic din cadrul asociaţiilor de specialitate, cât şi finanţarea disponibilă pentru asemenea cercetări. Mulţi academicieni nu au mai avut nici o motivaţie să studieze acest fenomen, pe lângă suficient motive politice de a nu o mai face. Mai mult, cercetările anterioare sunt astăzi eliminate ca fiind inadecvate. Site-ul APA a afirmat timp de mulţi ani că pretenţiile că orientarea sexuală se poate schimba „sunt insuficient documentate. De exemplu, rezultatele tratamentului nu sunt urmărite şi nici raportate pe o perioadă de timp care ar fi standard pentru testarea valabilităţii unei intervenţii psihologice.”
Această critică a căpătat cea mai cristalizată formă în raportul Grupului de Lucru al APA din 2009 asupra eforturilor de schimbare a orientării sexuale. Acei cercetători au stabili nişte standarde extraordinare de rigoare metodologică atunci când au căutat ceea ce ei considerau a fi un studiu ştiinţific asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale, o mutare care a condus la calificarea a numai şase studii din zeci care meritau o examinare îndeaproape. La rândul lor, aceste studii au fost respinse dintr-o varietate de motive, grupul rămânând în final fără concluzii credibile, după standardele lor, care să documenteze eficacitatea terapiilor de schimbare a orientării sexuale. După ce au respins aceste terapii pe motivul lipsei validării empirice, grupul a recomandat terapia pentru acceptarea homosexualităţii, deşi admiteau că şi acesteia îi lipsea acelaşi tip de validare empirică.
În absenţa dovezilor, o procedură ştiinţifică rezonabilă ar fi admiterea propriei ignoranţe. Membrii grupului de lucru al APA au spus că analiza lor a stabilit că „schimbarea de durată a orientării sexuale a cuiva este rară” şi „că este improbabil ca persoanele să îşi poată reduce atracţiile homosexuale sau să-şi crească atracţiile heterosexuale prin terapiile de schimbare.” S-au făcut însă şi afirmaţii mai categorice. La întrebarea „Poate terapia să schimbe orientarea sexuală?”, site-ul de relaţii publice al APA a răspuns timp de mulţi ani Nu, insistând că homosexualitatea „nu se poate schimba”. A dovedit ştiinţa aşa ceva? Deloc; în schimb, scepticii au respins dovezile schimbării pe motiv că acele studii nu sunt corecte din punct de vedere metodologic – după nişte standarde create instantaneu şi artificial.

Este orientarea sexuală fixă?
Împreună cu Mark Yarhouse de la Regent University, am studiat recent persoane care doreau să-şi schimbe orientarea sexuală. Am evaluat orientările sexuale şi nivelurile de tulburare psihologică la 98 de persoane (72 bărbaţi, 26 femei) care încercau să-şi schimbe orientarea sexuală colaborând cu asociaţii afiliate cu Exodus International, începând de la iniţierea procesului şi urmărindu-i timp de şase-şapte ani, cu cinci evaluări independente suplimentare. Setul iniţial de concluzii a fost publicat în cartea Ex-Gays?, iar ultima formă a concluziilor în Journal of Sex and Marital Therapy.
Dintre cei 61 de subiecţi care au finalizat studiul, 23% au raportat un succes sub forma „conversiei” la orientarea şi funcţionarea heterosexuală, în timp ce 30% au raportat că puteau să aibă acum o viaţă castă şi că nu se mai identificau ca având o orientare homosexuală. Pe de alt parte, 20% au raportat că renunţă şi că îmbrăţişează o orientare complet homosexuală, iar restul de 27% au continuat procesul de schimbare, cu  rezultate limitate şi nesatisfăcătoare. În medie, s-a raportat o reducere statistic semnificativă a orientării homosexuale în cadrul eşantionului, cu o creştere mică dar totuşi semnificativă a atracţiilor heterosexuale. S-a constatat că încercarea de schimbare a orientării sexuale nu a condus în general la creşterea problemelor psihologice; într-adevăr, studiul a identificat îmbunătăţiri semnificative reduse la nivelul problemelor psihologice asociate cu aceste terapii. Şi da, avem şi noi aceleaşi probleme pe care le-am criticat la alţii, însă am spus în repetate rânduri că, în măsura în care eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru cei ce caută schimbarea din rândul homosexualilor religioşi, acestea sunt nişte estimări optimiste ale rezultatelor.
Concluzionez că orientarea homosexuală este, contrar presupusului consens, schimbabilă uneori. „Homosexualitatea” este un fenomen cu multe faţete; există mai multe tipuri de homosexualităţi, unele probabil mai maleabile decât altele. Nu toate intervenţiile sunt la fel; nu toţi specialiştii sunt la fel de pregătiţi. Probabil cel mai important, cei ce caută o schimbare diferă în ceea ce priveşte intensitatea motivaţiei, resursele şi contextul în care încearcă să se schimbe. Majoritatea celor ce caută o schimbare şi majoritatea celor ce chiar reuşesc să obţină un anumit nivel de schimbare sunt persoane religioase, iar aceste persoane care cred într-un Dumnezeu care intervine în viaţa lor sunt integrate în comunităţi şi sunt motivate de înţelegerea a cine sunt ei ca persoană în faţa lui Dumnezeu. Este de mirare că o persoană fără asemenea resurse reuşeşte să obţină o schimbare a orientării sexuale.

Sunt relaţiile homosexuale echivalente cu cele heterosexuale?
În decizia sa prin care a anulat Propunerea 8, [Nota AFR: amendamentul constitutional votat de crestinii din California care interzice casatoriile intre persoane de acelasi sex] judecătorul Vaughn Walker a citat poziţia Letitiei Peplau, psiholog la UCLA, care afirma că „în ciuda stereotipurilor care sugerează că homosexualii şi lesbienele nu pot forma  relaţii stabile, de fapt cuplurile homosexuale nu pot fi deosebite de cuplurile heterosexuale în ceea ce priveşte calitatea şi stabilitatea relaţiilor”. Poziţia APA în acest caz a afirmat în mod similar că „cercetările empirice demonstrează că aspectele psihologice şi sociale ale relaţiilor oficializate dintre partenerii de acelaşi sex sunt similare celor ale parteneriatelor heterosexuale.” Această poziţie se bazează pe o cercetare din 2007 asupra relaţiilor homosexuale, realizată de L. Peplau şi A. W. Fingerhut.
Din nou, vorbim şi aici despre problema reprezentativităţii eşantionului, aspect pe care Peplau şi Fingerhut îl tratează cu o nefericită superficialitate. De regulă, cei doi se lansează în discuţii despre diferitele caracteristici ale perechilor homosexuale, fără a afirma clar că studiile pe care le invocă ei nu examinează eşantioane reprezentative. Oferă doar nişte sugestii neclare că studiile pe care se bazează ar putea fi nereprezentative şi deci posibil părtinitoare. De asemenea, cei doi admit posibilitatea ca perechile homosexuale să îşi ajusteze răspunsurile pentru a da bine.
Chiar şi aşa, din studiul lui Peplau şi Fingerhut transpar unele diferenţe de „non-echivalenţă” între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale. Ei menţionează un studiu amplu care a constatat că 28 la sută dintre lesbiene făcuseră sex în afara relaţiei lor principale – comparabil cu 21 la sută dintre femeile aflate într-o relaţie cu bărbaţi şi 26 la sută dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie cu femei. Spre deosebire, 82 la sută dintre bărbaţii homosexuali făcuseră sex cu alţii pe lângă partenerii lor principali. În orice mod am interpreta această diferenţă şocantă privind monogamia sexuală, că ar fi o diferenţă stilistică sau un indiciu a ceva mai profund, o asemenea concluzie subminează serios ideea echivalenţei.
 
Instabilitate relationala
Stabilitatea este o caracteristică relaţională cu o relevanţă directă privind tipurile de aspecte funcţionale intrinseci, de pildă, pentru evaluarea unei adopţii. Cum arată echivalenţa în acest domeniu? Peplau şi Fingerhut citează un studiu care găsea că, pe o durată de cinci ani, 7 la sută dintre cuplurile heterosexuale căsătorite se despart, comparativ cu 14 la sută dintre perechile homosexuale coabitante şi 16 la sută dintre cele lesbiene. De asemenea, ei discută, fără a menţiona cifrele specifice, un studiu mai reprezentativ din Norvegia şi Suedia, care au legalizat parteneriatele homosexuale în anii 1990, anunţând că „rata despărţirii în primii cinci ani de la oficializarea relaţiei este mai ridicată la perechile homosexuale decât la căsătoriile heterosexuale, perechile de lesbiene prezentând cele mai ridicate valori la factorul despărţire”. Maniera lor de prezentare diminuează amploarea concluziilor reale, care arată că relaţiile homosexuale masculine au cu 50% mai multe şanse să se destrame decât căsătoriile heterosexuale, în timp ce relaţiile lesbiene au cu 167% mai multe şanse să se rupă decât căsătoriile heterosexuale. E ciudat că ei nu menţionează cifrele concrete.
O confuzie frecventă în acest domeniu se poate ilustra prin incidenţa atracţiilor homosexuale la copiii crescuţi în case de homosexuali. Prezentând aceste cercetări, Gregory Herek, psiholog specializat pe studiul homosexualităţii, arată că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali.” Tehnic, el are dreptate. Termeni ca „marea majoritate” sunt deseori folosiţi în literatura pe acest domeniu pentru a ascunde tendinţele probabilistice ale datelor. Puţinele cercetări care există sugerează incidenţe crescute ale orientării homosexuale la copiii acestor perechi, în timp ce sinteza mea informală ar fi aceea că a fi crescut de părinţi homosexuali triplează sau cvadruplează incidenţa atracţiilor homosexuale. S-ar putea să fie adevărat din punct de vedere tehnic că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali”, însă simplul fapt că eşti crescut de părinţi homosexuali îşi creşte şansele de a avea atracţii homosexuale de la 2 la 8 la sută, restul de 92% fiind totuşi heterosexuali. O creştere de patru ori e însă un efect considerabil din punct de vedere statistic.
A dovedit ştiinţa că identitatea homosexuală este una pozitivă şi legitimă? Unii ar spune că da. Psihologii Phillip Hammack şi Eric Windell de la University of California afirmă că o schimbare considerabilă a „repoziţionat prezentarea ştiinţifică a homosexualităţii de la boală la varietate” şi că homosexualitatea trebuie prezentată ca „o identitate minoritară legitimă, similară rasei sau etniei.” Grupul de lucru al APA asupra terapiilor de schimbare declara în 2009 că „atracţiile, comportamentul şi orientările homosexuale în sine reprezintă variante normale şi pozitive ale sexualităţii umane”.
Declaraţii că homosexualitatea este „normală”, „pozitivă” şi „legitimă” par a fi rezultatul unor judecăţi valorice, nu al unei ştiinţe obiective. În poziţia APA privind Propunerea 8 se afirmă că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială pe baza acelor atracţii, a comportamentelor care le exprimă pe acestea şi a apartenenţei la o comunitate alături de alţii care le împărtăşesc şi ei”. Într-adevăr, sunt persoane care îşi organizează viaţa în jurul orientării lor sexuale. Însă a spune pentru toţi oamenii că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială” este ceva diferit, atât conceptual, cât şi ştiinţific. Nu mă pot gândi la date suficient de ample care să susţină această afirmaţie. Şi cum stabileşte ştiinţa că o asemenea fundamentare a identităţii personale este „pozitivă”?
Ştiinţa poate contribui cu dovezi de valoare în ceea ce priveşte asocierea acestor identităţi cu anumite realităţi funcţionale măsurabile ale vieţii, de pildă dacă acele persoane au parte de un nivel sporit de tulburări emoţionale, dacă raportează o stimă de sine comparabilă că ceilalţi şi aşa mai departe. Însă, cum a devenit ştiinţa arbitrul care decide ce este pozitiv? Acest lucru se poate întâmpla, chiar cum sugerează Hammack şi Windell, printr-o schimbare de paradigmă în cadrul disciplinei, o decizie a psihologilor practicieni de a îmbrăţişa „prezentarea homosexualităţii ca o minoritate”. Poate însă ştiinţa empirică să stabilească orientarea homosexuală ca pe „o identitate minoritară legitimată” sau orientarea sexuală ca pe un fundament pentru construirea sinelui? Nu prea văd cum… (…)
După cum nota teologul Don Browning, psihologia „nu poate evita orizontul metafizic şi etic.” Analiza completă a naturii persoanei include întotdeauna trecerea dincolo de analiza vieţii umane, către o evaluare mai amplă a unei caracteristici sau alteia, a unui fenomen sau altuia, a unui rezultat sau altuia. Ştiinţele sociale nu conţin în ele resursele adecvate pentru a discerne între diferitele moduri conflictuale de înţelegere a binelui. Cercetătorii individuali, păşind dincolo de limitele lor profesionale, pot declara orientarea homosexuală ca pozitivă, normală şi legitimă, însă ştiinţa nu poate face asemenea aprecieri. Asemenea decizii ţin de domeniul religiei, teologiei şi filosofiei. Afirmaţiile pereche că ştiinţa a stabilit finalmente că orientarea sexuală este fundamentul identităţii umane şi că psihologia ca ştiinţă decide legitimitatea unei asemenea afirmaţii sunt absolut forţate. (…)
AFR va recomanda si situl www.christianethics.org.Informaţii suplimentare în limba română despre cercetarea şi terapia homosexualităţii puteţi găsi la www.homosexualitate.ro.

În lupta pentru nediscriminare… moldovenii vs UE!

Ne-am întors din nou, cum și era de așteptat, asupra dezbaterilor privind aprobarea sau nu a legii pentru combaterea descriminării. Stau și mă întreb… al cui Premier este Vlad Filat? – al cetățenilor Republicii Moldovei sau al delegaților UE? Se pare că urechile premierului sunt mai ascuțite la cerințele unor figuri politice din Europa și surde la dorințele celor care l-au așezat în aceasta funcție.

Anul trecut în cadrul unei emisiuni televizate premierul a declarat că de felul cum ne comportăm cu aceasta lege depinde integrarea țării noastre în spațiul european, însă părerea mea este că nu totul depinde de aceasta lege. Iată ce a declarat recent ofițerul politic în cadrul Delegației UE din Republica Moldova, Dirk Lorenz cu privire la dezbaterile care se duc în țară pe marginea acestui proiect de lege: „Regretăm că se discută cu sintagma „UE impune Moldovei această lege pentru a avea regim fără vize”. Discuțiile trebuie să se axeze pe beneficiile pentru societatea moldovenească. În urma acestei legi vor avea de beneficiat femeile, persoanele cu dizabilități, minoritățile, cel puțin jumătate de țară.”

Lorenz regreta că discuțiile se duc doar pe acest fir de ață, regim fără vize în UE, dar și societatea moldovenească regretă că are politicieni care uită că sunt puși în fruntea țării lor ca să-i slujească ei, nu celor din afară.

Republica Moldova este o țară care se pretinde a fi democrată, însă nu știm dacă toți politicienii noștri înțeleg această noțiune. Vocea poporului contează! Poporul, constituit din aproximativ 90% creștini, s-a exprimat contra adoptării acestui proiect de lege sau scoaterii din proiect a sintagmei de „orintare sexuală”. Nu de alta dar nu vrem să repetăm tradiția homosexualilor din țările europene, care după ce obțin Legea respectivă devin mai îndrăzneți în exprimare. Aici mă refer că vor să meargă prin școli să ne învețe copii că homosexualitatea este o normalitate, apoi le vine pofta de căsătorie iar în aceași ordine de evenimente adopția copiilor. Uniunea Europeana deja a devenit renumită pentru cazurile de discriminare a creștinilor în favoarea homosexualilor.

Se pare că Republica Moldova este cernută prin aceeași sită, vocea creștinilor parcă strigă într-un pustiu, iar politicienii în loc să o asculte dansează pe muzica delegațiilor UE.

Mai contează mamele? O privire asupra mamelor surogat!

MAI AU ROST MAMELE?
Feminismul anilor 60 spunea ca tatii nu au nici un rost. Nu sunt nici relevanti nici necesari in viata sau cresterea copiilor. Femeile, afirma feminismul, pot sa-si creasca copiii singure iar barbatii nu trebuie implicati. Ei nu au nici un rol specific nici aparte in cresterea lor. Tinerele femei au fost educate sa-si creasca copiii singure fara a se casatori si fara barbati in viata lor sau a copiilor lor. Au fost incurajate sa devina carieriste iar daca ceasul biologic mai ingaduia, sa aibe cite un copil pe care sa-l creasca fara sot sau barbat in casa. Si asa a fost. Vreme de citeva decenii. Filmele si revistele de avantgarda, showurile de televiziune, revistele de moda si mass media au promovat ca ceva cool, pozitiv, de dorit si de imitat imaginea aceasta a femeii tinere, atasata mai mult de cariera decit de sot, copii, sau familie. Dar si consecintele au fost timpurii, drastice si profunde. S-au intensificat de-al lungul anilor iar statisticile care apar tot mai des le dezvaluie dimensiunile tragice. La ora actuala mai mult de jumatate din toti copiii nascuti in SUA femeilor sub 30 de ani se nasc in familii unde tinerele mame fie ca sunt singure, fie necasatorite. Dupa cum se vede, radicalismul anilor 60 inca are consecinte. Tragica cum aceasta situatie fara indoiala e, sociologii contemporani o numesc “the new normal,” adica “noua normalitate”, sau “noul normal.” (Studiul aferent poate fi citit aici: http://www.childtrends.org/Files/Child_Trends-2011_11_01_RB_NonmaritalCB.pdf)

Din fericire, doua generatii mai tirziu opiniile s-au schimbat. Ideologia feminista e in declin, in mare parte datorita faptului ca femeile care a fondat-o s-au razgindit. Acum 10 sau 20 de ani fostele feministe, acuma ele insele bunici sau cu fice in anii 20 ai vietii care cauta si ele la rindul lor sa-si intemeieze o familie, au inceput sa vocifereze tocmai contrariul: am facut o gafa. Am gindit gresit si ne-am razgindit – sotul, barbatul ocupa un loc esential in cresterea copiilor. E greu pentru o femeie singura sa creasca un singur copil, dar mai multi. In ultimii ani articolele despre abandonarea acestei perspective au aparut si inca apar des. E destul sa citesti, la intimplare, editorialele, comentariile si studiile publicate periodic pe aceasta tema in New York Times, Los Angeles Times, Dallas Morning News, The Telegraph ori in jurnalele de specialitate sa intelegi ca ceva se schimba. Un lucru bun, zicem noi, dar o experienta din care, se pare, generatia curenta de partinti nu a invatat de fel si refuza sa invete. Caci istoria se repeta. De data asta insa nu privind tatii sau barbatii ci mamele. Tot mai des apar materiale in aceste si alte publicatii care intreaba, retoric, mai conteaza mamele? Mai au mamele un rost?

Initial ne-am gindit sa atacam subiectul acesta acum o saptamina, pe 8 martie cind se celebra ziua internationala a femeii si a mamelor. Ne-am razgindit, insa, gasind ca poate nu ar fi tocmai potrivit sa discutam acest subiect controversat intr-o saptamina in care celebram mamele, sotiile, si ficele noastre si rolul lor binecuvintat in familie si societate. Subiectul insa trebuie discutat, dezbatut si facut cunoscut si noua, celor din Romania.

Familia “moderna” se afla la o incrucisare de drumuri, prinsa ca intr-o menghina intre o multime de factori destructivi care pun la indoiala chiar si cele mai fundamentale adevaruri si aspecte ale familiei, printre ele rostul mamelor in familia si societatea moderna. Printre alti factori, tehnologia devine, se pare, un inamic formidabil al familiei si fertiliatii umane si submineaza drastic rolul traditional pe care mamele l-au avut de-a lungul miilor de ani in perpetuarea speciei umane. In combinatie cu revolutia sexuala, tehnologia moderna le ameninta nu numai rolul dar si demnitatea. Consecintele acestor modificari asupra copiilor deja se simt si nu sunt bune: confuzie, amaraciune, depresie, instabilitate emotiva.

Din multele materiale care se publica pe aceasta tema, am ales unul, intitulat Do Mothers Matter? (“Mai conteaza mamele”?) publicat recent in The Atlantic Monthly: http://www.theatlantic.com/health/archive/2012/02/do-mothers-matter/252676/ L-am adaptat in romaneste pentru dtra. Autoarea, Elizabeth Marquardt, este un sociolog proeminent la institutul, tot atit de proeminent, din New York, Institute for American Values.

MAI CONTEAZĂ MAMELE?
Lipsa de mama a fost, cel putin pina recent, vazuta de majoritatea societatii ca o tragedie. Studiile in psihiatrie, filmele Disney, cit si cunoscutele cintari religioase “Sometimes I feel Like a Motherless Child” (“Uneori ma simt ca un copil fara mama”) (Nota AFR: un slagar bine cunoscut al anilor 70 al formatiei Bonnie M], au dovedit importanta mamelor si au punctat durererea pierderii lor. Dar aceste exemple nu dovedesc ca vremurile in care acesti orfani au trait au afirmat importanta mamei in viata copilului si a legaturilor maternale. De-a lungul istoriei copiii au fost deprivati de mame din diferite motive si prejudecati: saracie; prejudecati etnice sau rasiale (triburile native); conflicte armate (razboiul murdar din Argentina anilor 70); abuzuri ale drepturilor omului (sclavie); ori pentru ca mamele lor au fost vazute, spre bine sau spre rau, ca fiind nepotrivite sa-i creasca (asta ajungind la adoptii).


Trecutul

Si totusi, cu toate ca istoria asta lunga cind unii oameni au luat copiii altor parinti si i-au crescut ca pe copiii proprii continua sa fie condamnata (cu exceptia adoptiilor, in care caz majoritatea dintre noi considera ca adoptiile sunt necesare pentru a da adapost copiilor fara mame sau parinti), o noua, dar intentionata, forma de deprivare a copiilor de mamele lor s-a ivit in zilele noastre, una care inca nu e bine cunoscuta si nu primeste atentia cuvenita in dezbaterile publice, dar una care, atunci cind este discutata, e privita ca buna, pozitiva, si nu se spune nimic rau despre ea. Ma refer, natural, la practica surogatului si a recoltarii fortate de ovule pentru a fi donate.

Prezentul – Ceva Nou
Cind surogatul si donatia ovulelor au intrat in atentia publicului in anii 80, copiii conceputi prin aceste mjloace inca aveau o mama, o femeie, dar o mama infertila, casatorita cu un barbat si care cauta sa devina insarcinata sau sa devina mama prin intermediul trupului altei femei. Spre deosebire, insa, astazi suntem martori al unui fenomen nou – surogatul si donatia de ovule cu scopul de a crea copii fara mama. Barbatii, si ei, fie singuri fie in perechi cu alti barbati, pot cumpara ovule si inchiria pintece. Unui copil i se poate nega dreptul de a-si cunoaste sau de a avea o relatie cu mama lui doar pe simplul motiv ca alti adulti, adica parintii prospecti ai copilului, doresc sa fie asa, si au bunavointa si banii pentru a asigura ca asa va fi. Aceste tranzactii se fac cu ajutorul medicilor, al avocatilor, al clinicilor licentiate de autoritatile publice, si deci, indirect, cu aprobarea tacita a statului.

Am mai scris despre acest subiect al tatilor care doresc sa aibe copiii dar nu sotii, in studiul meu “One Parent or Five: A Global Look at Today’s New Intentional Families.” Il luam ca exemplu pe Ian Mucklejohn, tata a trei copii. In 2001, la 54 de ani, cetateanul acesta britanic a devenit, dintr-o data, tatal a trei copii (tripleti) conceputi din ovule cumparate si gestate in pintecele unei mame surogat, ambele, donatoarea de ovule si mama surogat, locuind in Statele Unite. Nu mult dupa aceea Mucklejohn a devenit un eror al miscarii tatilor-fara-sotii cind a obtinut, instantaneu, cetatenia britanica pentru toti cei trei copii, iar in certificatul de nastere al copiilor rubrica “mama” a ramas goala.

Sau luati ca un alt exemplu India, unde, in 2005, un contabil in varsta pe la jumatatea vietii, Amit Banerjee, a devenit primul tata din India prin metode de surogat si donatie de ovule. Medicul lui a declarat, cu mult entuziasm, ca Amit a fost candidatul perfect pentru implementarea noii tehnologii reproductive. “Ca medic, zicea el, nu puteam sa-i refuz lui Amit tehnologia disponibila astazi cuplurilor infertile care doresc sa-si intemeieze o familie.” Cind un reporter l-a intrebat ce parere are despre faptul ca copilul nu-si va cunoaste nici o data mama, medicul a raspuns tot cu o intrebare,” dar copilul al carui mama moare in timpul nasterii?” Asta denota, in alte cuvinte, ca unii copii deja sunt deprivati de mame in momentul nasterii lor. Problema insa este ca tehnologia in mod intentionat depriveaza copiii de mame, impreuna cu doctorii, cei care isi vind ovulele si isi inchiriaza trupurile pentru gestarea viitorilor copii. Diferenta e mare, cum sunt si implicatiile etice.

Tati Fara Sotii si Vedete
Tati singuri fara sotii exista cu duiumul si in Statele Unite. Asa au ales ei sa fie. De exemplu, Andy Abowitz, un homosexual bine pus la punct care locuieste in Philadelphia, de doua ori a platit-o pe o candidata la studii de doctorat de 25 de ani sa-si doneze ovulele, si pe o femeie sa-si inchirieze trupul sa le gesteze si sa duca sarcina pina la capat, rezultind mai intii intr-o fata, si dupa 20 de luni si in doi baieti gemeni. Tinara care a donat ovulele iradia de bucurie: “E chiar fantastic cind copiii se nasc intr-un camin unde sunt doriti atit de mult!” Si, in timp ce e clar ca Abowitz pare sa-si doreasca acesti copii tare mult, intrebarea este cum se vor simti acesti copii cind vor afla modul in care au venit in lume si ca donatoarea de ovule si mama surogat nu i-au dorit? Cum vor intelege ei notiunea de “mama” avind in vedere ca nu isi vor cunoaste mama biologica, nici mama surogat, si ca nu vor beneficia de prezenta unei femei in viata lor pe vremea cind cresc si se transforma din copii in adolescenti si apoi in adulti?

Uneoi lucrurile sunt si mai complicate, atunci cind doi barbati, in loc de unul, au copii in acest fel. Uitati-va la “faimoasele” cupluri homsexuale, Elton John cu David Furnish, si Neil Patrick cu David Burtka. In general armati cu o droaie de bani, o echipa de ingrijitoare si bone, ajutoare domestice, acesti barbati probabil ca fac o treaba buna cind e vorba de a crea o atmosfera materiala prospera si buna pentru copiii lor. Dar copiii? Mamele lor care le-au dat viata nu conteaza nimic pentru ei?


Consecinte

In ultimii ani incepem sa invatam tot mai multe despre acesti copii, experientele si simtamintele lor, copii care in mod intentionat au fost deprivati de tatal biologic si tot in mod intentionat au fost deprivati de prezenta unui tata in viata lor de-a lungul anilor. In studii cum ar fi “My Daddy’s Name is Donor: A New Study of Young Adults Conceived Through Sperm Donation,” pe care l-am facut cu profesorul de sociologie Norval Glenn de la University of Texas si Karen Clark; sau in istorisiri postate pe situl AnonymousUs.org; ori aflate in documentarul tocmai emis Anonymous Father’s Day,” invatam ca a fi deprivat de un tata poate fi o mare durere si o mare nedumerire, mai ales in societatea noastra contemporana care pune accent pe compasiune.

In studiul “My Daddy’s Name Is Donor” am raportat ca majoritatea copiilor procreati prin donarea de sperma obiecteaza la faptul ca donatia este anonima. Aproape jumatate dintre ei sunt deranjati de faptul ca banii si interesul financiar au avut un rol in aducerea lor pe lume. Cei mai multi dintre ei doresc sa stie cite ceva despre familia tatalui, si se intreaba daca familiile tatalui lor ar dori sa-i cunoasca. In comparatie cu copiii de virsta lor crescuti si conceputi prin procesul biologic natural, copiii conceputi prin donatie de sperma sunt mult mai inclinati sa duca o viata de delincventa, adictie, si depresiune.

Concluzia este clara – acesti copii nu o duc bine. Studiile despre care am scris indica ca copiii fara tati biologici au nevoie de tati in viata lor. Tatii conteaza. A venit oare vremea, in lumina acestei experiente, sa demaram studii similare sa dovenidm ca si mamele conteaza?

Analiza emisiunii ”Fabrika” vizavi de legea nediscriminare cu Tănase, Boţan şi Terzi-Barbăroşie

30 martie, curent Guvernul a retras din Parlament legea anti-discriminare. În aceeaşi seară la Publika TV, în cadrul emisiunii Fabrica s-a discutat această decizie cu invitaţii Daniela Terzi-Barbăroşie, psihilog şi director executiv al Centrului de Parteneriat pentru Dezvoltare, Alexandru Tănase, Ministrul Justiţiei, Sergiu Ostaf, directorul CREDO, Teodor Cârnaţ, directorul Comitetului Helsinki pentru drepturile omului şi Igor Boţan, analist politic.
 
După ce am urmărit emisiunea şi am observat cum invitaţii de mai sus şi-au expus părerile referitor la decizia luată de Parlament şi la lege în sine, păreri pe unde argumentate, pe unde neargumentate, nu am putut decât să concluzionez careva lucruri pe care le voi împărtăşi în rândurile de mai jos. În calitate de telespectator şi cetăţean cu drepturi depline, unul din acestea fiind dreptul la exprimare, mai ales în cazul în care o am. Lucruri specifice declarate de invitaţi au servit drept spânzurătoare pentru ei înşişi, contrazicându-se unul pe altul şi chiar ei singuri împotriva lor. Continuă lectura

Procesul din California pentru interzicerea căsătoriilor

Pe 16 iunie au avut loc argumentele finale in cazul de dezinstituționalizare a căsătoriei în California. Pentru o zi întreaga, avocații ambelor părți au argumentat pentru și impotriva mentinerii instituției căsătoriei și familiei naturale.

Pe baza întrebărilor puse de judecator, impresia inițială a experților este că judecătorul tinde spre invalidarea amendamentul constituțional adoptat de cetatenii Californiei în noiembrie 2008 care interzice căsătoriile unisex. Comentariile lui denota că respinge definiția căsătoriei naturale ca fiind necesară pentru perpetuarea speciei umane. Și-a exprimat și opinia că relațiile de căsătorie unisex nu subminează instituția căsătoriei și a familiei și nu prezinta un pericol pentru creșterea și educarea copiilor.

În plus, afirma judecatorul, orientarea sexuală e o categorie umană fundamentală ale cărei drepturi nu pot fi limitatate, așa după cum drepturile fundamentale nu pot fi limitate sau restrinse pe baza de rasă, origine sociala, grup etnic, sau religie.

Mă gândesc că și Moldova a trecut prin aceași situație dar mulțumită Asocieția Pentru Familie și multor creștini care nu au stat nepăsători față de aceastaă problemă.