O nouă emisiunea la MOLDOVA CRESTINA

Recent am lansat o nouă emisiune în care merg În Vizită la oameni deosebiți și care au o poveste frumoasă de trai. Vă invit să o urmăriți, găsiți link-ul atașat mai mai jos. O zi binecuvântată!

http://moldovacrestina.md/video/item?uniq_id=59b620e2d

Anunțuri

RAZBOIUL FEMEILOR IMPOTRIVA AVORTULUI

unplanned-pregnancy-abortion-mental-health-640x342Paginile istoriei sunt pline de ironii. Lupta femeilor pentru avort si impotriva lui e una dintre ele. Zeci de ani inainte de anii 50 si 60 cind avortul a fost legalizat in tarile occidentale, femeile au luptat energetic pentru a li se recunoaste un drept la avort. Rusia sovietica si tarile comuniste au legalizat avortul ex oficio in numele pretentiei comunismului de a fi eliberat femeia de sub tutela barbatului si de a o face egala cu el. Vremurile insa s-au schimbat. Avortul si dreptul la avort si-au pierdut, in timp, alura. Odata ce efectele avortului au inceput sa fie simtite, printre ele impactul advers asupra sanatatii fizice si emotionale a femeii, cit si declinul artificial demografic al tarilor care au legalizat avortul, atitudinile privind avortul au inceput sa se schimbe. Iar progresul in medicina si tehnologia medicala care dovedesc tot mai evident ca fetusul uman e o fiinta umana care apartine speciei homo sapiens din momentul conceptiei, au cauzat schimbari radicale a pozitiilor multor persoane privind umanitatea copilului nenascut. In consecinta, ei cer revizuirea pozitiilor oficiale a statelor privind avortul. Daca fiintele nascute au dreptul la viata, intreaba tot mai multe persoane, de ce nu si fiinta umana nenascuta?
In primul rind al bataliei impotriva avortului si a declinului demografic sunt, fara indoiala si in toata lumea, femeile. Ficele, nepoatele, si stranepoatele femeilor care cu doar citeva generatii in urma luptau din rasputeri pentru legalizarea avortului. Aceasta realitate e un adevar de netataguit atit in tarile occidentale cit si in Romania. Ce e si mai remarcabil, insa, este ca in tarile occidentale, in special in SUA si Canada, batalia impotriva avortului a impartit miscarea feminista in doua tabere opuse. Una promoveaza cu agresivitate avortul, iar cealalta promoveaza, cu acelasi grad de agresivitate, dreptul la viata al copiilor nenascuti. Despre acest subiect fascinant,  dar putin cunoscut, scriem astazi. E un fenomen recent, putin mediatizat, dar care in ultimii ani a iesit la suprafata cu un impact remarcabil si uimitor de pozitiv.
Peste tot in lume femeile duc o lupta acerba impotriva avortului. In Statele Unite femeile au fondat Americans United for Life, National Association for the Right to Life, Feminists for Life si alte organizatii similare care promoveaza dreptul la viata al copiilor nenascuti. Femei proeminente si influente in viata politica a Americii fac la fel. Personalitati notabile sunt Sarah Palin, fosta guvernatoare a statului Alaska, Michelle Bachman, fosta candidata la presedintia SUA in 2012, guvernatoarea statului South Carolina, guvernatoarea statului New Mexico, si altele.  Femeile americane au scontat deasemenea succese remarcabile in doar ultimele citeva saptamini. Au facut lobby cu succes in Arkansas unde avortul dupa 12 saptamini de sarcina e interzis. Au scontat un succes similar in Dakota de Nord unde cu doar doua saptamin in urma a fost redactat un amendament constitutional de interzicere a avortului dupa 6 saptamini de sarcina. Amendamentul urmeaza sa fie supus votului in noiembrie. O alta organizatie pro-vita, specializata in promovarea dreptului la viata al fetitelor nenascute in China, este Women’s Rights Without Frontiers.
In Canada exista miscarea Real Women of Canada, o organizatie pro-life si profamilie de citeva sute de mii de persoane. In Europa functioneaza New Women for Europe, o miscare pro-familie si pro-vita care face lobby in Parlamentul European. Iar in ONU functioneaza organizatia Catholic Women’s Forum. Aceste grupuri coopereaza la influentarea documentelor internationale adoptate in conferintele ONU pentru a preveni recunoasterea unui pretins drept la avort.
Romania face la fel
Romania se conforma acestui trend si realitati internationale pozitive. Majoritatea covarsitoare a liderilor miscarii pro-vita din Romania sunt femei. Toate merita aceleasi aprecieri. Mentionam citeva dintre ele: Gerda Chisarau la Timisoara (Darul Vietii); Iuliana Petrut (Neamt); Florica Chereches (Oradea); Alina Galea (Oradea); Miorita Sateanu (Uniunea Fameilor din Bihor); Maria Dunca-Moisin (Miscarea Bunavestire din Bucuresti); Olimpia Popa (AFR Tulcea); Maria Juncan (Arad); Claudia Boghicevici (Arad); Larisa Iftime (Pro-Vita Media, Bucuresti). Eforturile acestor femei trebuie nu doar mentionate dar mai ales apreciate. Mame, bunici, sotii, aceste lidere a miscarii pro-vita din Romania dovedesc o intelepciune si vizuine inestimabila, dar care din nefericire lipseste in intregime clasei politice din Romania. Aceste femei reprezinta preocuparile si ingrijorarile societatii romane privind declinul demografic al tarii si distrugerea societatii romane cauzate de avort si destramarea familiei ca institutie sociala. Romania este binecuvintata sa le aibe si sa le auda.
In Secolul XX sute de mii de barbati romani au murit in cele doua razboaie mondiale, cauzind o slabire notabila a vitalitatii biologice a natiunii. Femeile romane au facut o contributie enorma la revitalizarea ei dupa fiecare razboi. Dupe 1990, insa, suntem confruntati cu o atitudine noua, una parese egoista, lipsita de viziune si de perspectiva. Fara copii tara nu are viitor. Batrinii nu vor avea pensii. Tara se va goli. Romania va dispare. Generatiile trecute de femei au inteles lucrul acesta si si-au facut datoria. Unele dintre cititoarele noastre ne amintesc din cind in cind ca in traditia romana se spunea ca fiecare familie trebuie sa aibe cel putin trei copii, unul sa inlocuiasca pe mama, unul pe tata, iar unul sa-si dea viata pentru tara. E miscatoare aceasta atitudine, una care ar trebui sa caracterizeze fiecare camin din Romania si una pe care statul ar trebui sa o faciliteze printr-o politica sociala sanatoasa. Romania are nevoie de o cultura a vietii, fara de care va pieri. O cultura si mentalitate a avortului, a mortii, de fapt, va ucide Romania. Daca continuam sa privim avortul ca singura solutie pentru problemele cu care se confrunta tinerele insarcinate, Romania nu va ajunge departe.
Materialul de mai jos explica de ce noul feminism este pro-vita si anti-avort: avortul distruge si incatusaza femeia, nu o elibereaza. Materialul a fost tradus si adaptat pentru dtra tot de o tinara femeie, Cristina Teleptean, voluntar AFR din Sighet si studenta la engleza-franceza la Cluj. Calitatea traducerii este impacabila si recomandam pe Cristina oricarei intreprinderi, firme ori organizatii care cauta un traducator de calitate. Materialul a fost publicat pe 22 ianuarie si poate fi citit in engleza, in intregime aici: http://www.thepublicdiscourse.com/2013/01/7677/?utm_source=RTA+Italiano+New+Feminism&utm_campaign=winstorg&utm_medium=email Autorul articolului este Elise Italiano.

 

Jesus versus Muhammad

1. -Jesus: his name means Savior
    -Mohammad :his name means Praised one
2. -Jesus: born of the virgin Mary No earthly father , born about 4 b.c.in Bethlehem
    -Mohammad : born of Aminah Abd Allah was his father
     Born a.d. 570 in Mecca
3. -Jesus :raised by Mary , His mother and Joseph , his adopted father
    -Mohammad : raised by his mother , Halima the nurse, then his uncle and grandfather
4. -Jesus: labored as a carpenter in Nazareth
    -Mohammad : started shepherd then became a camel-caravan leader
5.-Jesus: spoke in Hebrew , Aramaic and probably Greek
   -Mohammad : spoke only Arabic
6. -Jesus : was literate; wrote no books
    -Mohammad : was literate; wrote the Quran
7. -Jesus: attracted multitudes by His miracles and teachings
    -Muhammad : attracted multitudes by his teachings and Sword
8. -Jesus : had to move to Capernaum because of rejection by His townspeople
    -Mohammad : had to move to Medina because of rejection by his townspeople
9.-Jesus : was never married
   -Mohammad : to fifteen wives
10. -Jesus : lived a sinless life Did not pray for forgiveness of His sins
      -Mohammad : prayed earnestly and frequently for forgiveness of his sins
11. -Jesus : waged no war
     -Mohammad : waged war by fighting or leading in sixty-six battles
12. -Jesus : ordered the death of no one
      -Mohammad : ordered the death of many men and women ( the first was a poetess)
13. -Jesus : established a religion of mercy and love even for enemies
      -Mohammad : established a religion of no mercy and the Sword
14. -Jesus : established a spiritual kingdom
      -Muhammad : established an earthy empire
15. -Jesus : Died by crucifixion Jerusalem at age 33
-Muhammad : Died in Medina due to effects of pneumonia and poisoning at age 62
16. -Jesus : Arose the third day , emptying His tomb
      -Muhammad : Lingers still in his grave awaiting the Day of Judgment
17. -Jesus :old Testament predicted His coming
     -Muhammad : no scripture predicted his coming
18. -Jesus : Mentioned in the Quran ninety-seven times
      -Muhammad : mentioned in the Quran Twenty- five times
19. -Jesus : 1,500,000,000 claim to be His followers
      -Muhammad : 800,000,000 claim to be his followers
20. -Jesus : many of His followers ( Christians ) are know for their dedication, love and caring for for others
      -Mohammad : many of his followers ( Muslims ) are know for there fanatic dedication to war and vengeance , even for killing other Muslims

EFECTELE EMIGRARII ASUPRA FAMILIEI CONTEMPORANE (Partea 2)

Acest articol este continuarea articolului EFECTELE EMIGRARII ASUPRA FAMILIEI CONTEMPORANE (Partea 1)
(6) Efecte asupra implicarii copiilor in activitatile scolare: scaderea preocuparilor pentru scoala si inexistenta unei pregatiri extrascolare. Aceste efecte sunt consecinte indirecte ale plecarii parintilor in strainatate, aparute din cauza lipsei de supraveghere din partea familiei si pe fondul privarii de afectivitate parentala. De obicei copiii raman in grija bunicilor, care fiind batrani nu au capacitatea de a-i supraveghea, de a exercita un control asupra lor, dar nici competenta de a-i sprijini in activitatile scolare. ,, Copiii nu sunt supravegheati la teme, bunicii sunt depasiti … ei se preocupa doar sa le asigure hrana si imbracaminte … in rest… daca le spun ca nu si-au invatat lectiile, imi spun ca e prea mult ca sa-i mai certe si ei … destul sufera dupa parinti .” (Invatatoare)
In general plecarea parintilor in strainatate este asociata cu un impact negativ asupra rezultatelor scolare, educatie si implicare parentala scazuta, comunicare insuficienta, pot actiona negativ asupra performantelor scolare. Daca plecarea unuia dintre parinti nu are efect substantial asupra rezultatelor scolare, absenta ambilor parinti din gospodarie datorita faptului ca amandoi au emigrat, constituie o situatie de risc ceva mai ridicata de a afecta performantele scolare ale copilului.

(7) Absenta unui model parental care sa orienteze copilul asupra valorilor si conceptiei despre viata. Aceasta consecinta este in stransa legatura cu varsta pe care o au copiii la plecarea parintilor. Rolul parintilor este preluat de bunici si de rudele apropiate, dar acesta poate fi indeplinit in situatia in care acestia nu au varsta inaintata. ,, Copiii astia, prin plecarea parintilor au avut ca prieten calculatorul, fie televizorul … si-atunci s-au trezit in mijlocul unei lumi virtuale … care cu siguranta va avea repercursiuni asupra lor … in sensul ca, eu cred ca vor fi mai putin sensibili, de mici fiind crescuti cu desene animate violente, cu jocuri pe calculator, vor fi mai duri … si-i vedem si la scoala cum se comporta …” (Primarul comunei )

(8) Dificultati in cresterea copiilor: Desi nu sunt recunoscute la prima vedere de bunici, dificultatile exista si variaza in functie de mai multi factori: varsta bunicilor; prezenta altor adulti in gospodarie; gradul de afinitate intre bunici si copii. Comunicarea intre parintii aflati la munca in strainatate se face telefonic, cei mai bine platiti reusind sa comunice mai des. Sunt situatii in care calculele de acasa nu se adeveresc cu situatia de acolo, si-atunci castigurile mici sau perioadele fara castig ingreuneaza comunicarea cu familia, fie ea macar telefonica, si atunci copiii sufera si mai tare, unii refuza sa mai mearga la scoala, sunt mai greu de stapanit.
Ceea ce-i dureros, e faptul ca posibilele solutii la problemele copiilor cu parintii plecati la munca in strainatate, sunt localizate difuz la nivelul institutiilor statului. Ordonanta 219 ajuta la stabilirea din punct de vedere normativ al numarului de parinti plecati, insa nu prevede modul in care pot fi ajutati copiii ramasi singuri. Sunt situatii cand parintii sunt plecati fara forme legale si-atunci nu sunt inregistrati. Neexistand o strategie coerenta din punct de vedere legislativ, nu se poate face mare lucru pentru acesti copii si cum fenomenul migratiei i-a luat pe toti pe nepregatite, situatia devine din ce in ce mai grava.

(9) Efecte asupra aparitiei unor abuzuri sau comportamente deviante. Cele mai multe comportamente deviante se intalnesc la copiii a caror mama este plecata. Unii hoinaresc pe strazi fara nici un Dumnezeu, altii adopta comportamente inadecvate varstei, cum sunt: lipsesc noaptea de acasa, comit fapte care intra in conflict cu legea. Toate aceste comportamente isi pun amprenta asupra personalitatii copilului sau adolescentului, afectandu-i relatiile cu familia si rezultatele scolare. De multe ori absenta parintilor ii expune pe copii la abuzuri din partea adultilor in grija carora sunt lasati. Unii sunt folositi la munca in gospodarie, la ingrijirea copiilor familiei la care stau. De exemplu copiii lasati in seama rudelor din comuna Tiganesti sunt folositi sa vanda zarzavaturi in pietele din orasul Alexandria, oras situat la circa 10 Km de comuna. Unele fete la 14 -15 ani ajung sa se prostituieze . ,,Mi-a zis fiica mea ca nepoata vecinilor nu prea da pe la scoala, ca-i place mai bine sa faca trotuarul in Alexandria. Bunicii o cred la scoala, dar ei sunt prea batrani ca sa o mai si controleze”. (Un taran )
(10) Probleme ivite in incercarea de reintregire a familiei. Pentru o analiza completa a fenomenului migratiei ar trebui adaugate problemele ridicate de copiii romani nascuti pe teritoriul altor state (in cazul cand ambii parinti sunt plecati sau dintr-un parinte roman si altul de alta natinalitate). Apoi sunt copiii nascuti pe teritoriul Romaniei si dusi de parinti in afara pentru reintregirea familiei, sau copii minori care migreaza independent, pentru care sunt reglementari stricte. Aducerea copiilor alaturi de parinti este o problema, pentru ca in prima faza parintii locuiesc intr-o camera, muncesc amandoi pentru a putea castiga suficient. Romanii care reusesc sa aiba o oarecare stabilitate (locuinta, venit stabil) si reusesc sa-i aduca pe copii, recurg adesea si la aducerea unei bunici din tara pentru a-i ingriji, astfel ca mama sa poata lucra in continuare. Bunicile stau cateva luni sau isi prelungesc sederea in situatia in care isi gasesc cate ceva de lucru, reusind sa scada costurile sederii lor pentru familie. Copiii nascuti in strainatate sau adusi acolo la varste mici au putine sanse sa invete corect.
Doi din trei copiii ai caror parinti lucreaza in strainatate resimt acut lipsa dragostei acestora. Psihologii si sociologii spun ca acesti copii dezvolta personalitati dizarmonice, si in consecinta, ajunsi la maturitate sa formeze o generatie de adulti cu probleme de integrare sociala. Multi dintre copii au tulburari de somn, devin agresivi, nu au incredere in ei, din cauza lipsei modelului parental. Cei din ciclul primar incep sa minta, sa frecventeze grupuri stradale, pentru ca nu pot comunica bine cu ceilalti membri ai familiei, incep sa fie agresivi si labili emotional, iar cei din gimnaziu, pe langa agresivitatea verbala, manifesta si agresivitate fizica, din cauza frustrarilor, a anxietatii si marginalizarii care incep sa se manifeste, chiulesc de la scoala, sau chiar o abandoneaza.
Aceasta generatie de copii lipsiti de iubirea parintilor poate deveni una de adulti problema. Ca psiholog, nu exclud posibilitatea ca unii sa ajunga infractori. Agresivitatea multor copii din generatia ,,Singur acasa”, refuzul lor de-a accepta ca au probleme, durerea cauzata de lipsa parintilor, ii transforma la maturitate intr-o generatie de adulti neintegrati social. Copilul crescut fara parinti, sau numai cu unul dintre ei, ca adult nu va intelege sensul casatoriei, nu va avea incredere in institutia casatoriei si in general in oameni. Adultii care au fost in preadolescenta ,,singuri acasa”, vor dori in general meserii care sa le aduca bani rapid: fotbalist, fotomodel, cantaret, dansatoare, etc. Cei abandonati de mici isi doresc meserii prin care sa imparta dreptatea, cum ar fi cea de politist. In general cei plecati la munca nu stiu sa aleaga cele mai bune solutii pentru copiii lor ramasi in tara, pentru ca nu-i mai cunosc cu adevarat, nu stiu ce potential au, nu mai au informatiile necesare despre tot ce se intampla in tara, nu au cunostinta despre existenta consultantilor, a organizatiilor neguvernamentale de la care ar putea primi sfaturi.

Un alt fenomen ingrijorator e faptul ca multi tineri plecati sa stranga bani pentru a-si cumpara o casa si a-si asigura un trai mai bun se intorc acasa cu grave afectiuni psihice. Singuratatea, lipsa familiei si volumul mare de munca (uneori au si cate doua joburi pentru a castiga mai mult), sunt doar cateva din cauzele care-i afecteaza pe tineri.

EFECTELE EMIGRARII ASUPRA FAMILIEI CONTEMPORANE (Partea 1)

Vineri, 1 mai 2009, Niculina Ciuperca, psiholog-consilier familie-cuplu

In calitatea mea de psiholog consilier familie-cuplu am considerat de interes major analiza fenomenului emigrarii pentru ca efectele produse de acesta asupra familiei contemporane are implicatii din ce in ce mai grave. Toata lumea cunoaste povesti de succes ale unor persoane care, muncind in strainatate, au reusit sa prospere din punct de vedere economic, dar putini sunt aceea care vorbesc despre sacrificiile facute acolo, despre neajunsurile cu care s-au confruntat si despre suferintele prin care au trecut familiile lor. Personal am cunoscut o asemenea familie, doi tineri ingineri care si-au lasat cei doi baieti de 6 si 7 ani in grija unei bunici si au plecat in America sperand ca in cativa ani vor castiga astfel incat sa poata pune pe picioare o afacere in Romania. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste totdeauna cu ce se intampla la fata locului, in 5 ani de-abia el a reusit sa lucreze, ea oricat s-a straduit nu a gasit ceva sa-i convina. Tot in acest timp copiii au suferit ingrozitor, la inceput plangeau, nu le intra nimeni in voie, se imbolnaveau tot timpul, erau gelosi pe copiii care apareau cu parintii in parc, incat incercau sa-i indeparteze de parintii lor intr-un mod agresiv, iar la scoala nu s-au descurcat, cu toate ca bunica fusese profesoara, deci putea sa-i ajute la lectii. Cand cel mic a ramas repetent in clasa a IV-a, bunica nu a mai rezistat si le-a spus adevarul parintilor, spunandu-le ca daca nu se intorc sau nu-si iau copiii acolo, nu e convinsa ca vor mai putea fi recuperati. Reintorsi in tara, le-a trebuit cativa ani sa-si recupereze cu adevarat copiii.
Prin urmare, acum cand emigrarea a devenit un fenomen greu de stapanit se impune constientizarea complexitatii acestuia si efectelor produse asupra vietii de familie. Emigratiile, adica fenomenul parasirii tarii proprii in schimbul stabilirii (temporare sau definitive) intr-o alta tara, atinge nu numai cercurile politice dar si relatiile intre persoane, divizand fizic si emotional prieteni, familii si comunitati.
Chestionand mai multe persoane dintr-o comuna din Teleormande unde tinerii au plecat intr-un numar mare in Spania sau Italia am aflat motivele care-i fac pe tineri sa plece departe de tara, in speranta unui castig cu care sa poata asigura existenta copiilor. Si nu e de mirare ca s-au hotarat sa plece, in conditiile in care intreprinderile din orasul Alexandria unde aveau un loc de munca s-au desfiintat in mare parte sau si-au micsorat planul de productie (IPTE, RULMENTUL, ICMT, etc.) 

Motivele emigratiei:(1) dezinteres pentru oportunitatile de realizare profesionala din tara (15%); (2) Cautarea unor conditii de viata mai bune pentru copiii lor, pentru o reusita materiala si profesionala a acestora (30 %); (3) Recunoasterea profesionala intr-o alta tara care ofera salarii mai bune pentru aceeasi munca prestata (27 %); (4) Locuri de munca putine si prost platite pentru tinerii absolventi (23 %); (5) Rezolvarea unor probleme medicale mai mult sau mai putin rezolvabile in Romania (5%.) M-a surprins faptul ca interlocutorii nu au adus in discutie ce efecte poate avea emigrarea asupra familiilor lor, ce efecte va avea asupra educatiei copiilor sau asupra viitoarei lor familii. De aceea consider necesara o informare corecta a celor care se hotarasc sa emigreze. Dar aceasta se intampla foarte rar, sau se face superficial. 

Consecinte negative: (1) Evolutia cuplului parental. Plecarea unuia dintre parinti, indeosebi a mamei, conduce la o racire a relatiei dintre cei doi parteneri. De multe ori se ajunge la divort, copilul ajungand sa fie incredintat unuia dintre parinti. Pentru unele mame, plecarea in strainatate nu este numai pentru castig, ci si pentru solutionarea unei vieti de cuplu conflictuale. In aceasta situatie, copilul nu numai ca este privat de afectivitatea materna, dar este expus si la riscul unor abuzuri din partea tatalui, al carui comportament inadecvat a determinat plecarea mamei. Uneori plecarea temporara a mamei in strainatate, se transforma intr-o abandonare definitiva a familiei si a copiilor ramasi in tara. Emigratia parintilor poate conduce si la o redefinire a relatiilor de rudenie, in sensul in care copiii lasati de mici in grija rudelor, ajung sa nu se mai raporteze la parintii biologici ca la niste parinti. Exemple: ,, Cum au reactionat copiii cand parintii au plecat prima oara in Spania? Cel mic nu a reactionat… era sugar… iar cel mare avea 4 ani; a plans o vreme, apoi i-a trecut. Dar ultima oara? In nici un fel. Noua ne spune ,,mama” , ,, tata”.. pe noi ne asculta…” (Interviu cu o bunica)
 
(2) Un alt efect asupra copilului este diminuarea capacitatii de control, de supraveghere a acestuia. Acest lucru depinde de contextul familial, de membrii familiei extinse, in grija carora ramane copilul. Lipsa controlului asupra copilului este vizibila in planul rezultatelor scolare sau adoptarii de comportamente deviante. Lipsa afectivitatii parentale este in masura sa produca efecte de natura psihologica, sau comportamentala asupra copiilor. ,,In multe familii exista riscul de abandon scolar, mai ales acolo unde bunicii sunt batrani … iar in altele, performantele scolare sunt scazute, pentru ca sunt lipsiti de supravegherea parintilor, iar bunicii nu au autoritatea necesara si-i scapa de sub control”. ( Primarul comunei) ,, Am elevi ai caror parinti sunt plecati si le trimit copiilor in permanenta bani sau pachete, dar am si elevi care se pare ca au fost uitati, copiii tot spera sa se intoarca si construiesc tot felul de povesti cu ce se va intampla cand vor veni parintii lor. De obicei sufera dupa parinti cei care au fost lasati la varste mai mari, care ajunsesera sa constientizeze relatiile cu parintii “. ( Invatator la Scoala Generala)
 
(3) In prezent exista o tendinta de sporire a divortialitatii in randul cuplurilor din care unul este plecat in strainatate, fapt pentru care se cere studierea atenta a acestui fenomen si a factorilor care o produc. Desi in principiu casatoria se incheie pe viata, in cadrul acestor cupluri de multe ori exista motive temeinice care schimba raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua, intr-un procent mai mare decat in cazul cuplurilor care locuiesc impreuna. Relatia care continua sa existe in continuare intre cei doi parteneri cand sotul este plecat depinde de mai multi factori: daca exista sau nu copii, de investitiile facute in casnicie, din ce motiv a plecat sotul, de valoarea partenerilor pe piata erotica si maritala, de densitatea retelei de rude si de prietenii celor doi soti. De obicei cand se ajunge la divort copii raman la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, in timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tata (cei care au un simt moral ridicat).
Mama se simte mai totdeauna incarcata de responsabilitati, pentru ca rolul sau prescris social este sa fie prima persoana care sa dea socoteala de educatia si buna purtare a copiilor. Interesant este ca in acelasi registru al mentalitatii colective, tatal pare a nu avea prea multe responsabilitati, atata vreme cat se admite ca pensia alimentara (atata cata este in raport cu salariul minim) este suficienta pentru a-l suplini in responsabilitate. Am constatat cu durere comportamentul standard al parintilor: mama se sacrifica, tatal o tuleste spre urmatoarea halta a vietii sale; mama nu are de ales, tatal alege mai totdeauna libertatea.
(4) Efecte determinate de privarea de afectivitate parentala. Din discutiile cu autoritatile comunei, am dedus ca banii si bunurile materiale nu pot compensa lipsa afectivitatii parentale. ,,Se vede pe fetele lor ca sufera, chiar daca unii sunt imbracati bine, au telefoane mobile si in permanenta bani in buzunar … sufleteste sunt afectati … cauta suport afectiv la invatatori sau profesori… incercam sa-i ajutam cum putem… dar dragostea de parinti nu poate fi inlocuita cu nimic .” (Invatatoare Soala Generala) ,,Ii iau destul de des pe nepotii mei la mine, copiii mei se bucura cand ii vad, le ofera toate jucariile, dar ei au un licar aparte in ochi, cand copiii ne striga ,,mama”, ,,tata” . I-am surprins uneori impingandu-i pe ai mei, cand voiau sa mi se aseze pe genunch , sau chiar mai mult, cand ii duc pe toti la plimbare, sa mentioneze: , am fost aici si cu tata…” sau ,,mama mea de-aici imi cumpara bomboane”, dovada ca dorul parintilor ii macina “ (Un unchi )
Traumele emotionale se manifesta diferit de la un copil la altul, in functie de varsta si personalitatea fiecaruia. Astfel unii plang: ,, vreau la mama …”(Clarisa – 4 ani ), altii se imbolnavesc, iar altii cauta suport afectiv la alte persoane  De regula, cei la care e numai tatal plecat sufera mai putin, pentru ca gasesc in mama suportul cautat. Probleme mai mari apar atunci cand sunt plecati ambii parinti si desi ei se straduiesc sa nu le lipseasca nimic, cumparandu-le chiar si obiecte ostentative in raport cu nevoile lor reale, nimic nu pare sa inlocuiasca dragostea parintilor.
(5) Efectele psihologice in legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca isi pun deasemenea amprenta asupra copilului . Daca numai tatal e plecat, apare fenomenul de supraprotectie materna la copilul ramas cu mama. In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea parintii, isi fac probleme cum se vor purta cu ei bunicii sau rudele cu care vor trebui sa stea, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta, etc. Unii isi asuma vina plecarii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia. Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, plecarea tatalui reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.
Va urma…

Tot pe “stânga” stăm

În data de 16 iunie, Partidul Democrat va avea congresul al VII-lea care va fi organizat în scoarul Teatrului Național de Operă și Balet. Dacă încă nu ați apucat să vedeți ce mamă de congres pregătesc domnia lor atunci făcețivă treabă pe la TNOB și veți vedea.
Tot congresul se va petrece în aer liber, o metodă mai mult americană, dar care se practică și prin Europa. Tot ce se va întâmpla acolo va da senzația unui partid măreț, care are toată puterea și țara în mâna lui. Și chiar dacă lucrurile nu stau chiar așa, totuși e foarte clar, PDM își consolidează puterile și resursele pentru ași întări partidul pe plan național.
Îmi aduc aminte de congresul când a fost ales Marian Lupu în fruntea partidului, o ceremonie simplă, fără prea mari artificii organizatorice, dar care a adus și un rezultat bun partidului. Cu venirea lui Vlad Plohatniuc lucrurile s-au schimbat, se pare că partidul a fost dat în mână unor specialiști de PR care creează cu mult gust imaginea partidului.
Teatrul de Operă și Balet a fost împânzit cu imagini ale partidului, având mesajul “Viitorul începe acum”. Așa cum vă spune-am tot ce face PDM acum dă senzația  unei schimbări de imagine. În cadrul partidului s-a creat chiar și un comitet numit al reformelor,care iată lucrează. Toate mișcările acestea spun un singur lucru, Partidul Democrat își întărește poziția de stânga al eșchierului politic din Republica Moldova.
Personal nu am scris aceste lucruri pentru că aș crede cumva că scăparea noastră este PDM, sau că ne vom trezi după 16 iunie cu un patid reformat ce se apucă de lucru și ne va face nouă bine. Sigur nu va fi așa, dar mam gândit la un lucru pentru pe care îl împărtășesc cu voi. În Republica Moldova partidele de stânga se tot întăresc pe când cele de pe dreapta tot slăbesc. De aceea țara noastră a avut guvernări care au susținut doar politici de stânga. Într-un cuvânt tot pe stânga stăm.
După mine ideile politice de stânga sunt periculoase pentru noi, pentru că au un substrat comunist. Chiar dacă se numesc “stânga modernă”, ce nu mai agrează comunismul de altădată, tot le sunt mulțumitori marxiștilor pentru ideile și principiile unei stângi politice veritabile. Vrem noi sau nu politicile de stânga vin de la principiile lui Karl Marx, fondatorul socialismului științific.
Renumita frază că “Dumnezeu și religia este opiu(drog) pentru popor” pe care oamenii o citează și pe care stânga politică o crede și astăzi, îl face pe Marx un om total împotriva lui Dumenzeu, care neagă existeța acestuia. Aceeași ideie a urmat-o și Lenin care a creat un imperiu comunist bazat pe principiile lui Marx. Rezultatele au fost dezastruase, 50 milioane de morți din cauza acestui sistem diabolic.
Republica Moldova este până în ziua de azi afecată de gândirea socialistă și comunistă care defapt ne-a ruinat ca și popor. Timp de douăzeci de ani suntem conduși de partide de stânga care respiră cu idei socialiste, și cu greu acceptăm un partid de dreapta ideile căruia sunt mult mai viabile pentru țara noastră.
Timp de douăzeci de ani stăm tot pe stânga și nu dorim nicicum să ne mutăm cât de puțin și pe dreapta, pentru că stânga a amurțit deja. Atât în Europa cât și la noi cei mai mari bani se investesc în partidele de stânga, pentru că dorința și idealul lor este mai mare. Oamenii sunt amețiți atunci când li se spune că li se va face dreptate socială, va fi echitate socială, nu vor mai crește milionarii ca ciupercile, iar omul simplu va fi pus la loc de cinste. Acestea sunt principalele idei cu care merge stânga la alegeri, ei promit poporului nevoiaș stabilitate socială, prețuri ieftine și salarii mari.
Politica de stânga îl are în epicentru pe om, înlăturândul total pe Dumnezeu în viața omului, doar omul și nu mai omul este dumnezeu pe pământul acesta. Marx spunea că “nu ne putem umili înainte unui Dumnezeu inexistent”.
Stânga de astăzi încercă să atragă și bisericile de partea lor, prin diferite forme evlaviase. Fie spun că  susțin biserica, valorile ei, ș.a.m.d.
În Republica Moldova este foarte ușor să identifici partidele de stânga. Toți cei care pledează pentru limba moldoveneacă, aderarea la uniunea vamală “Rusia-Belaru”, și care chiamă la un patriotism (cu tendințe anti-românești) sunt pe partea stângă a eșchierului politic.
Vreau să închei amintindu-vă despre cel de-al VII congres al Partidului Democrat, eveniment prin care își va arăta intenția de ași întări aripile pe partea stângă dar și ce-a de centru care tot pe stânga este. Vă îndemn să urmăriți evenimentul acesta și să observați cum se promovează ideologiile de stânga.

Deocamdată stînga cu dreapta se înțeleg de minune în țara noastră, împreune ne-au adus legea antidiscriminare (egalitate de șanse), au planul se ne mai aducă un set de legi (bune) așa că problema nu este doar în stânga, se pare că și cei din dreapta tot stângaci sunt și ei. Dar celor din dreapta le voi oferi timp data viiitoare.
Druță Ion

SAME-SEX SCIENCE – Ştiinţa homosexualităţii

Multe persoane conservatoare şi religioase cred că homosexualitatea este o boală mintală cauzată exclusiv de factori psihologici sau spirituali şi că toţi homosexualii îşi pot schimba orientarea dacă doar se străduiesc suficient de tare. Această optică este criticată (pe bună dreptate) ca nefiind bazată pe realitate şi dăunătoare în efecte. Puţini însă dintre cei ce o critică sunt dispuşi să accepte faptul că literatura de specialitate şi discursul politic sunt dominate astăzi de un set diferit de falsităţi, mult mai influente, dar nu mai puţin periculoase, toate atribuite descoperirilor „ştiinţifice”.  
Ce ni se spune?
Ni se spune că homosexualii sunt la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexualii, că orientarea sexuală este stabilită biologic la naştere, că nu se poate schimba şi că încercarea de a o schimba este obligatoriu periculoasă, că relaţiile homosexuale sunt echivalente cu cele heterosexuale în ceea ce priveşte toate caracteristicile importante, şi că identitatea personală se constituie în mod adecvat şi legitim în jurul orientării sexuale. Aceste afirmaţii sunt la fel de eronate ca şi optica ridiculizată a celor conservatori, ele provenind din prezentări deformate sau incomplete a celor mai bune concluzii ale ştiinţei homosexualităţii.
Astăzi, discutăm despre atracţiile homosexuale folosind abordări bazate pe perspective ştiinţifice sociale şi biologice care sunt doar parţial susţinute de concluziile cercetărilor. Până în primele decade ale secolului XX, dezaprobarea morală a sodomiei era cea care determina poziţia publică, însă acea atitudine a fost înlocuită de un model psihiatric care vedea homosexualitatea ca fiind o boală mintală. Odată ce homosexualitatea nu a mai fost văzută ca un păcat, ci ca o boală, a fost simplu pentru ştiinţa socială să răstoarne opoziţia faţă de actele homosexuale. Studiile lui Alfred Kinsey asupra sexualităţii masculine şi feminine, publicate în 1948 şi 1953, prezentau comportamentul homosexual de diferite tipuri ca fiind normal şi surprinzător de prezent în sexualitatea umană. În 1951, Clellan Ford şi Frank Beach publicau Patterns of Sexual Behavior (Tipare ale comportamentului sexual), celebrul lor studiu privind diferitele forme de comportament sexual, inclusiv cel homosexual, pe mai mult culturi umane şi specii de animale; se sugera o „capacitate primară” foarte răspândită pentru un comportament homosexual.
Însă lovitura decisivă pentru viziunea ca boală mintală a homosexualităţii a provenit dintr-un singur studiu, realizat în 1957. Psihologul Evelyn Hooker a publicat nişte concluzii care demonstrau în mod convingător că persoanele homosexuale manifestă neapărat o inadaptare psihologică. Pe baza lucrării lui Hooker şi a concluziilor unor studii similare, în 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a schimbat clasificarea orientării sexuale ca boală mintală. (…)
  
Probleme de metodologie
O sinteză recentă a studiilor, realizată de Gary Gates de la Williams Institute, un grup de lucru de la Facultatea de Drept de la UCLA dedicat legislaţiei şi politicilor publice privind homosexualitatea, sugerează că dintre adulţii din Statele Unite, Canada şi Europa, 1,8% sunt bărbaţi şi femei bisexuali, 1,1% sunt bărbaţi homosexuali şi 0,6% sunt femei lesbiene. Această incidenţă redusă face dificilă găsirea de participanţi pentru studiile de cercetare, făcându-i pe cercetători să studieze grupuri de persoane la îndemână (cum ar fi participanţii vizibili la grupurile de lobby) care s-ar putea să nu fie reprezentativi pentru populaţia homosexuală în ansamblu. Adăugaţi la aceasta dificultatea de a defini homosexualitatea, de a stabili limite a ce înseamnă homosexualitate (cu persoane care se declară public homosexuali şi apoi abandonează homosexualitatea, cu schimbări personale ale identităţilor şi atracţiilor lor faţă de acelaşi sex) şi percepţiile în schimbare asupra dispoziţiei sociale de a accepta identităţile de homosexual sau lesbiană, şi veţi înţelege de ce este dificil a ştii când cineva studiază un eşantion cu adevărat reprezentativ al persoanelor homosexuale.
Cu această precauţie în minte, putem discuta acum despre credinţele generale care ne determină cultura. Mai întâi, sunt homosexualii la fel de sănătoşi din punct de vedere psihologic ca şi heterosexualii? Mulţi cred că da, iar declaraţiile publice ale cercetărilor ştiinţifice susţin această idee. De pildă, în 1986, în opinia-expert depusă la Curtea Supremă în cazul Bowers . Hardwick, [Nota AFR: e vorba de litigiul in care Tribunalul Supreme american a declarat constitutionale legile care incriminau sodomia] Asociaţia Americană de Psihologie (APA) afirma, în mod eronat, că „cercetările psihologice extensive realizate pe parcursul a trei decenii au stabilit în mod conclusiv că homosexualitatea nu este legată de adaptarea sau neadaptarea psihologică”. Astăzi, după 25 de ani, site-ul asociaţiei încă declară, după decenii de studii contrare, că „a fi gay este la fel de sănătos cu a fi hetero”.
Evelyn Hooker, în studiul ei din 1957, a fost atentă să respingă doar ideea că homosexualitatea este întotdeauna patologică. Ea nu a făcut niciodată afirmaţia distinctă logic că homosexualii sunt în general la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexuali. Este bine că nu a făcut asta, pentru că concluziile uniforme ale celor mai bune şi mai reprezentative cercetări arată contrariul, în ciuda câtorva rezultate disparate ale unor studii mai mici, pe eşantioane mai puţin reprezentative. Unul dintre cele mai ample studii realizate vreodată, publicat în 2001 înAmerican Journal of Public Health şi conduc de cercetători de la Harvard Medical School, concluziona că „orientarea homosexuală… este asociată cu un risc sporit de tulburări de anxietate, dispoziţie şi abuz de substanţe şi cu gânduri şi planuri de suicid”. Alte studii mai recente au indicat corelaţii similare, inclusiv studii din Olanda, una dintre cele mai tolerante societăţi la adresa homosexualităţii din lume. Depresia şi abuzul de substanţe au fost găsite în medie la 20-30% dintre persoanele homosexuale. Adolescenţii cu atracţii homosexuale prezintă gânduri şi încercări de sinucidere la o valoare dublă sau triplă faţă de ceilalţi adolescenţi. Literatura prezintă indicatori similari în ceea ce priveşte o sănătate fizică redusă.
Stigmatul social este o explicaţie frecventă, atât în studiile ştiinţifice, cât şi în presă, în ceea ce priveşte problemele psihologice sporite în rândul homosexualilor. Nu se discută despre posibilitatea ca orientarea şi tot ce implică ea să fie împotriva unui dat fundamental al rasei umane, creând astfel acele probleme. Corelaţia dintre stigmatul social şi problema psihologică este reală, însă cazul empiric că primul o generează pe a doua încă aşteaptă să fie dovedit. Totuşi, aceasta nu i-a oprit pe activişti să combată presupusul stigmat social prin etichetarea oricăror „sentimente anti-gay” ca o formă de prejudecată. Aceasta a condus la apariţia unei terminologii noi: chiar dacă este susţinută cu dovezi ştiinţifice, orice opinie care afirmă că homosexualitatea nu este o formă normală şi pozitivă de sexualitate umană reprezintă o manifestare „homofobă” şi „heterosexistă”, un simptom al „conceptelor master distructive de normalitate” (dintre care face parte şi „hetero-normalitatea”).
Este homosexualitatea stabilită biologic la naştere?  
În Occident capătă rădăcini ideea că orientarea sexuală, alături de oricare altă orientare, este deja dovedită de ştiinţă ca fiind un dat al naturii umane, determinat la nivel biologic. De ce contează această eroare – că homosexualitatea s-a dovedit că ar avea o cauză exclusiv biologică? Ea este baza de pe care se afirmă că orientarea sexuală este o caracteristică în genul rasei sau a culorii pielii, şi astfel a devenit fundamentul solicitării dreptului la căsătoria homosexuală. (…)

De fapt, există multe asemenea studii şi numeroase dovezi. Studii recente arată că factorii de familie, culturali şi de mediu contribuie la atracţiile homosexuale. Familiile destrămate, taţii absenţi, mamele în vârstă şi naşterea şi formarea în oraşe mari sunt toţi factori asociaţi cu experienţele sau atracţiile homosexuale. Chiar şi cel mai detestabil factor cauzator, abuzul sexual din perioada copilăriei, a primit recent numeroase validări ştiinţifice în sensul că reprezintă un factor parţial în cadrul unui sofisticat studiu longitudinal cu durata de 30 de ani, publicat înArchives of Sexual Behavior. Desigur, aceste variabile determină cel mult parţial o orientare homosexuală ulterioară, iar majoritatea copiilor care s-au întâlnit cu aceşti factori se formează totuşi ca heterosexuali, deşi efectele sunt totuşi reale.
A spune că variabilele psihologice şi de mediu joacă un rol în formarea homosexualităţii nu înseamnă excluderea factorului biologic, însă contribuţia acestuia nu este cea pretinsă de unii activişti homosexuali. Cele două teorii contemporane influente privind cauzele biologice se concentrează pe ordinea la naştere a fraţilor şi pe genetică; fiecare beneficiază de o anumită susţinere, însă indică nişte efecte cauzale modeste. (…)
Contrar presupunerilor multor conservatori sociali, biologia pare să joace un rol modest în determinarea orientării sexuale. Contrar presupunerilor multor progresişti sociali, variabilele psihologice şi de mediu par şi ele să joace cel puţin un rol modest în determinarea orientării sexuale. În contrast cu tonul celor dispuşi să facă afirmaţii emfatice, ceea ce încă nu ştim despre cauzalitatea orientării sexuale înseamnă mult mai mult decât ceea ce începem să ştim. Iar faptul că orientarea sexuală reprezintă produsul complex şi misterios al interacţiunii unor variabile biologice şi psihologice nu corespunde afirmaţiei că orientarea sexuală ar fi ca şi culoarea pielii, stabilită la naştere sau la concepţie. Şi, contrar sugestiilor unora, prezenţa unei anumite influenţe biologice nu dovedeşte deloc că schimbarea orientării sexuale ar fi imposibilă. Unul dintre cei mai buni experţi în genetica comportamentală, Thomas Bouchard, a precizat clar că „una dintre cele mai nefericite reinterpretări ale coeficientului de heritabilitate este aceea că acesta ar furniza un indiciu asupra maleabilităţii acelei trăsături (adică, cu cât este mai ridicată heritabilitatea, cu atât este mai puţin influenţabilă trăsătura prin intervenţia mediului înconjurător).” (…) 
 
A stabilit ştiinţa că orientarea sexuală nu se poate schimba? 
Zeci de lucrări de specialitate apărute în presă, între 1940 şi începutul anilor 1970, anunţau că o parte considerabilă dintre cei ce voiau să renunţe la orientarea homosexuală chiar se schimbau într-o anumită măsură. Însă, începând din anii 1980, rareori au mai apărut asemenea informaţii într-o publicaţie de specialitate. Şi-a schimbat ştiinţa direcţia şi a dovedit că schimbarea e imposibilă? Nu chiar.
Cu siguranţă, în ultima vreme nu prea s-au mai făcut studii asupra posibilităţii schimbării. Eliminarea, în 1973, a homosexualităţii din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Bolilor Mintale a schimbat atât mediul politic din cadrul asociaţiilor de specialitate, cât şi finanţarea disponibilă pentru asemenea cercetări. Mulţi academicieni nu au mai avut nici o motivaţie să studieze acest fenomen, pe lângă suficient motive politice de a nu o mai face. Mai mult, cercetările anterioare sunt astăzi eliminate ca fiind inadecvate. Site-ul APA a afirmat timp de mulţi ani că pretenţiile că orientarea sexuală se poate schimba „sunt insuficient documentate. De exemplu, rezultatele tratamentului nu sunt urmărite şi nici raportate pe o perioadă de timp care ar fi standard pentru testarea valabilităţii unei intervenţii psihologice.”
Această critică a căpătat cea mai cristalizată formă în raportul Grupului de Lucru al APA din 2009 asupra eforturilor de schimbare a orientării sexuale. Acei cercetători au stabili nişte standarde extraordinare de rigoare metodologică atunci când au căutat ceea ce ei considerau a fi un studiu ştiinţific asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale, o mutare care a condus la calificarea a numai şase studii din zeci care meritau o examinare îndeaproape. La rândul lor, aceste studii au fost respinse dintr-o varietate de motive, grupul rămânând în final fără concluzii credibile, după standardele lor, care să documenteze eficacitatea terapiilor de schimbare a orientării sexuale. După ce au respins aceste terapii pe motivul lipsei validării empirice, grupul a recomandat terapia pentru acceptarea homosexualităţii, deşi admiteau că şi acesteia îi lipsea acelaşi tip de validare empirică.
În absenţa dovezilor, o procedură ştiinţifică rezonabilă ar fi admiterea propriei ignoranţe. Membrii grupului de lucru al APA au spus că analiza lor a stabilit că „schimbarea de durată a orientării sexuale a cuiva este rară” şi „că este improbabil ca persoanele să îşi poată reduce atracţiile homosexuale sau să-şi crească atracţiile heterosexuale prin terapiile de schimbare.” S-au făcut însă şi afirmaţii mai categorice. La întrebarea „Poate terapia să schimbe orientarea sexuală?”, site-ul de relaţii publice al APA a răspuns timp de mulţi ani Nu, insistând că homosexualitatea „nu se poate schimba”. A dovedit ştiinţa aşa ceva? Deloc; în schimb, scepticii au respins dovezile schimbării pe motiv că acele studii nu sunt corecte din punct de vedere metodologic – după nişte standarde create instantaneu şi artificial.

Este orientarea sexuală fixă?
Împreună cu Mark Yarhouse de la Regent University, am studiat recent persoane care doreau să-şi schimbe orientarea sexuală. Am evaluat orientările sexuale şi nivelurile de tulburare psihologică la 98 de persoane (72 bărbaţi, 26 femei) care încercau să-şi schimbe orientarea sexuală colaborând cu asociaţii afiliate cu Exodus International, începând de la iniţierea procesului şi urmărindu-i timp de şase-şapte ani, cu cinci evaluări independente suplimentare. Setul iniţial de concluzii a fost publicat în cartea Ex-Gays?, iar ultima formă a concluziilor în Journal of Sex and Marital Therapy.
Dintre cei 61 de subiecţi care au finalizat studiul, 23% au raportat un succes sub forma „conversiei” la orientarea şi funcţionarea heterosexuală, în timp ce 30% au raportat că puteau să aibă acum o viaţă castă şi că nu se mai identificau ca având o orientare homosexuală. Pe de alt parte, 20% au raportat că renunţă şi că îmbrăţişează o orientare complet homosexuală, iar restul de 27% au continuat procesul de schimbare, cu  rezultate limitate şi nesatisfăcătoare. În medie, s-a raportat o reducere statistic semnificativă a orientării homosexuale în cadrul eşantionului, cu o creştere mică dar totuşi semnificativă a atracţiilor heterosexuale. S-a constatat că încercarea de schimbare a orientării sexuale nu a condus în general la creşterea problemelor psihologice; într-adevăr, studiul a identificat îmbunătăţiri semnificative reduse la nivelul problemelor psihologice asociate cu aceste terapii. Şi da, avem şi noi aceleaşi probleme pe care le-am criticat la alţii, însă am spus în repetate rânduri că, în măsura în care eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru cei ce caută schimbarea din rândul homosexualilor religioşi, acestea sunt nişte estimări optimiste ale rezultatelor.
Concluzionez că orientarea homosexuală este, contrar presupusului consens, schimbabilă uneori. „Homosexualitatea” este un fenomen cu multe faţete; există mai multe tipuri de homosexualităţi, unele probabil mai maleabile decât altele. Nu toate intervenţiile sunt la fel; nu toţi specialiştii sunt la fel de pregătiţi. Probabil cel mai important, cei ce caută o schimbare diferă în ceea ce priveşte intensitatea motivaţiei, resursele şi contextul în care încearcă să se schimbe. Majoritatea celor ce caută o schimbare şi majoritatea celor ce chiar reuşesc să obţină un anumit nivel de schimbare sunt persoane religioase, iar aceste persoane care cred într-un Dumnezeu care intervine în viaţa lor sunt integrate în comunităţi şi sunt motivate de înţelegerea a cine sunt ei ca persoană în faţa lui Dumnezeu. Este de mirare că o persoană fără asemenea resurse reuşeşte să obţină o schimbare a orientării sexuale.

Sunt relaţiile homosexuale echivalente cu cele heterosexuale?
În decizia sa prin care a anulat Propunerea 8, [Nota AFR: amendamentul constitutional votat de crestinii din California care interzice casatoriile intre persoane de acelasi sex] judecătorul Vaughn Walker a citat poziţia Letitiei Peplau, psiholog la UCLA, care afirma că „în ciuda stereotipurilor care sugerează că homosexualii şi lesbienele nu pot forma  relaţii stabile, de fapt cuplurile homosexuale nu pot fi deosebite de cuplurile heterosexuale în ceea ce priveşte calitatea şi stabilitatea relaţiilor”. Poziţia APA în acest caz a afirmat în mod similar că „cercetările empirice demonstrează că aspectele psihologice şi sociale ale relaţiilor oficializate dintre partenerii de acelaşi sex sunt similare celor ale parteneriatelor heterosexuale.” Această poziţie se bazează pe o cercetare din 2007 asupra relaţiilor homosexuale, realizată de L. Peplau şi A. W. Fingerhut.
Din nou, vorbim şi aici despre problema reprezentativităţii eşantionului, aspect pe care Peplau şi Fingerhut îl tratează cu o nefericită superficialitate. De regulă, cei doi se lansează în discuţii despre diferitele caracteristici ale perechilor homosexuale, fără a afirma clar că studiile pe care le invocă ei nu examinează eşantioane reprezentative. Oferă doar nişte sugestii neclare că studiile pe care se bazează ar putea fi nereprezentative şi deci posibil părtinitoare. De asemenea, cei doi admit posibilitatea ca perechile homosexuale să îşi ajusteze răspunsurile pentru a da bine.
Chiar şi aşa, din studiul lui Peplau şi Fingerhut transpar unele diferenţe de „non-echivalenţă” între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale. Ei menţionează un studiu amplu care a constatat că 28 la sută dintre lesbiene făcuseră sex în afara relaţiei lor principale – comparabil cu 21 la sută dintre femeile aflate într-o relaţie cu bărbaţi şi 26 la sută dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie cu femei. Spre deosebire, 82 la sută dintre bărbaţii homosexuali făcuseră sex cu alţii pe lângă partenerii lor principali. În orice mod am interpreta această diferenţă şocantă privind monogamia sexuală, că ar fi o diferenţă stilistică sau un indiciu a ceva mai profund, o asemenea concluzie subminează serios ideea echivalenţei.
 
Instabilitate relationala
Stabilitatea este o caracteristică relaţională cu o relevanţă directă privind tipurile de aspecte funcţionale intrinseci, de pildă, pentru evaluarea unei adopţii. Cum arată echivalenţa în acest domeniu? Peplau şi Fingerhut citează un studiu care găsea că, pe o durată de cinci ani, 7 la sută dintre cuplurile heterosexuale căsătorite se despart, comparativ cu 14 la sută dintre perechile homosexuale coabitante şi 16 la sută dintre cele lesbiene. De asemenea, ei discută, fără a menţiona cifrele specifice, un studiu mai reprezentativ din Norvegia şi Suedia, care au legalizat parteneriatele homosexuale în anii 1990, anunţând că „rata despărţirii în primii cinci ani de la oficializarea relaţiei este mai ridicată la perechile homosexuale decât la căsătoriile heterosexuale, perechile de lesbiene prezentând cele mai ridicate valori la factorul despărţire”. Maniera lor de prezentare diminuează amploarea concluziilor reale, care arată că relaţiile homosexuale masculine au cu 50% mai multe şanse să se destrame decât căsătoriile heterosexuale, în timp ce relaţiile lesbiene au cu 167% mai multe şanse să se rupă decât căsătoriile heterosexuale. E ciudat că ei nu menţionează cifrele concrete.
O confuzie frecventă în acest domeniu se poate ilustra prin incidenţa atracţiilor homosexuale la copiii crescuţi în case de homosexuali. Prezentând aceste cercetări, Gregory Herek, psiholog specializat pe studiul homosexualităţii, arată că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali.” Tehnic, el are dreptate. Termeni ca „marea majoritate” sunt deseori folosiţi în literatura pe acest domeniu pentru a ascunde tendinţele probabilistice ale datelor. Puţinele cercetări care există sugerează incidenţe crescute ale orientării homosexuale la copiii acestor perechi, în timp ce sinteza mea informală ar fi aceea că a fi crescut de părinţi homosexuali triplează sau cvadruplează incidenţa atracţiilor homosexuale. S-ar putea să fie adevărat din punct de vedere tehnic că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali”, însă simplul fapt că eşti crescut de părinţi homosexuali îşi creşte şansele de a avea atracţii homosexuale de la 2 la 8 la sută, restul de 92% fiind totuşi heterosexuali. O creştere de patru ori e însă un efect considerabil din punct de vedere statistic.
A dovedit ştiinţa că identitatea homosexuală este una pozitivă şi legitimă? Unii ar spune că da. Psihologii Phillip Hammack şi Eric Windell de la University of California afirmă că o schimbare considerabilă a „repoziţionat prezentarea ştiinţifică a homosexualităţii de la boală la varietate” şi că homosexualitatea trebuie prezentată ca „o identitate minoritară legitimă, similară rasei sau etniei.” Grupul de lucru al APA asupra terapiilor de schimbare declara în 2009 că „atracţiile, comportamentul şi orientările homosexuale în sine reprezintă variante normale şi pozitive ale sexualităţii umane”.
Declaraţii că homosexualitatea este „normală”, „pozitivă” şi „legitimă” par a fi rezultatul unor judecăţi valorice, nu al unei ştiinţe obiective. În poziţia APA privind Propunerea 8 se afirmă că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială pe baza acelor atracţii, a comportamentelor care le exprimă pe acestea şi a apartenenţei la o comunitate alături de alţii care le împărtăşesc şi ei”. Într-adevăr, sunt persoane care îşi organizează viaţa în jurul orientării lor sexuale. Însă a spune pentru toţi oamenii că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială” este ceva diferit, atât conceptual, cât şi ştiinţific. Nu mă pot gândi la date suficient de ample care să susţină această afirmaţie. Şi cum stabileşte ştiinţa că o asemenea fundamentare a identităţii personale este „pozitivă”?
Ştiinţa poate contribui cu dovezi de valoare în ceea ce priveşte asocierea acestor identităţi cu anumite realităţi funcţionale măsurabile ale vieţii, de pildă dacă acele persoane au parte de un nivel sporit de tulburări emoţionale, dacă raportează o stimă de sine comparabilă că ceilalţi şi aşa mai departe. Însă, cum a devenit ştiinţa arbitrul care decide ce este pozitiv? Acest lucru se poate întâmpla, chiar cum sugerează Hammack şi Windell, printr-o schimbare de paradigmă în cadrul disciplinei, o decizie a psihologilor practicieni de a îmbrăţişa „prezentarea homosexualităţii ca o minoritate”. Poate însă ştiinţa empirică să stabilească orientarea homosexuală ca pe „o identitate minoritară legitimată” sau orientarea sexuală ca pe un fundament pentru construirea sinelui? Nu prea văd cum… (…)
După cum nota teologul Don Browning, psihologia „nu poate evita orizontul metafizic şi etic.” Analiza completă a naturii persoanei include întotdeauna trecerea dincolo de analiza vieţii umane, către o evaluare mai amplă a unei caracteristici sau alteia, a unui fenomen sau altuia, a unui rezultat sau altuia. Ştiinţele sociale nu conţin în ele resursele adecvate pentru a discerne între diferitele moduri conflictuale de înţelegere a binelui. Cercetătorii individuali, păşind dincolo de limitele lor profesionale, pot declara orientarea homosexuală ca pozitivă, normală şi legitimă, însă ştiinţa nu poate face asemenea aprecieri. Asemenea decizii ţin de domeniul religiei, teologiei şi filosofiei. Afirmaţiile pereche că ştiinţa a stabilit finalmente că orientarea sexuală este fundamentul identităţii umane şi că psihologia ca ştiinţă decide legitimitatea unei asemenea afirmaţii sunt absolut forţate. (…)
AFR va recomanda si situl www.christianethics.org.Informaţii suplimentare în limba română despre cercetarea şi terapia homosexualităţii puteţi găsi la www.homosexualitate.ro.